x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Despre ratarea urcării pe Everest

0
Autor: Ştefan Mitroi 24 Feb 2015 - 16:40
Pentru  că  există! - a răspuns primul om care a urcat pe Everest, atunci când a fost întrebat de ce a făcut asta. La sfârşitul săptămânii trecute, am vrut să urc şi eu, însă numai cu privirea. Nu există cetăţean al lumii care, odată ajuns aici, să nu-şi dorească un astfel de lucru. A trebuit să plecăm dis de dimineaţă din Kathmandu, pentru a fi siguri c-o să prindem o ferestră de cer senin prin care să vedem cu ochii noştri cel mai înalt vârf de munte de pe tot cuprinsul Pământului.

După ce-am părăsit capitala, apoi oraşul istoric Bhaktapur, drumul a luat-o în sus. Era ca şi cum am fi călătorit cu avionul, doar că în loc să ne sprijinim pe  aer, maşina în care ne aflam păşea cu roţile pe asfaltul plin de găuri al unei şosele cam de lăţimea curelei de la pantalonii mei. Nenorocirea era că veneau şi din sensul opus maşini. Ca să treacă unii, trebuia să tragă ceilalţi pe marginea drumului, dar în aşa fel încât să nu se ducă de-a rostogolul în hăul de alături. Lipsind cu desăvârşire, parapeţii nu-ţi puteau fi de nici un ajutor.

Am urcat, am tot urcat, însoţiţi de pe margini de case mărunte, cu femei spălând  în ligheane de tablă rufe sau vase de bucătărie, cu câini tolăniţi în faţa pragului şi iezi zbenguindu-se veseli printre picioare murdare de copii. Ici-colo, câte un restaurant, care nu însemna mai mult decât patru pari înfipţi în pământ, tot atâţia pereţi de scândură, un acoperiş uşor deasupra şi o masă sau două înăuntru. Dar ce privelişti dumnezeieşti se servesc în astfel de dughene!
     
Am ajuns, în fine, în vîrful dealului, căci aşa  îi spun localnicii, deşi ne găseam la altitudinea de 2200 de metri. Sunt însă de înţeles. Cum să-i zici, prin comparaţie cu opt miarii ce se înşiră în continuare?
  
Nici vorbă să dăm de urma Everestului!  A stat tot timpul ascuns în ceaţă, aşa c-am rata ocazia unică de mă înscrie pe lunga listă a cuceritorilor lui cu privirea. De ciudă, la întoarcere, m-am oprit la un crematoriu hindus, pe malul rîului sfânt Bagmati, unde am vazut oameni arzând! De departe, ce-i drept. Dar despre această şansă sinistră, poate în următoarea poveste.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de