Despre România, de bine

Ediţia englezească a revistei Equire (una dintre cele mai apreciate publicaţii pentru calitatea scriiturii sale) a ales să prezinte Festivalul de Film de la Cannes din acest an în 25 de secvenţe descrise de unul dintre criticii lor veterani, Stephen Garrett.

Între cele 25 de momente, filme şi actori selecţionaţi pentru informarea britanicilor cool, educaţi, rafinaţi şi sofisticaţi (cum sunt cititorii revistei) două secvenţe se referă la filmele româneşti. Altfel spus, ambele filme prezentate de România în festival au fost punctate şi remarcate în materialul Esquire, deşi la faţa locului erau alte câteva zeci de filme, zeci de actori şi multe alte momente care ar fi putut fi de interes.

În ultimele două săptămâni au mai scris despre România, prin prisma filmului, nu doar publicaţii de specialitate ca Variety sau Premiere, ci şi New York Times, The Guardian, The Independent ca să menţionez doar publicaţii de limbă engleză cu acoperire internaţională. Dar peste tot în Europa s-a scris despre filmele româneşti şi implicit despre România. Fără să se povestească despre catastrofe, corupţie, criminali sau hoţi. Săptămâna trecută, la Cannes, când spuneai că eşti din România, de la fata de la make-up şi până la criticii de film, fiecare văzuse măcar un film românesc, avea o poveste simpatică, o întâmplare amuzantă, un gând bun. Nu era nimic din încrâncenarea de acum câteva luni din Italia. De asta cred că ministerele cu interes în promovarea imaginii României (Cultură, Externe şi Turism) ar trebui să-şi bage o parte din bani în munca celor care fac acum film, pentru că această generaţie de regizori aduce mai multă publicitate credibilă decât oricare campanie plătită în revistele din lume ori la canalele de televiziune.

Iar generaţia asta de regizori are ceva special, dincolo de talentul recunoscut deja prin premii. Are un bun simţ şi o eleganţa pe care veteranii le-au pierdut un pic pe drum. Exemplul cel mai elocvent e alegerea lui Cristian Mungiu de a merge la Cannes imediat după recompensarea sa cu marele premiu, cu un film colectiv, semnat de mai mulţi regizori. Mungiu a girat astfel pentru tinerii regizori, le-a deschis uşile cinematografiei mondiale şi a adus criticii şi producătorii în sala de cinema ca să-i vadă şi pe ei, nu doar pe marele câştigător al Palme D'Or-ului. Mi se pare cel mai elegant gest din cinematografia noastră contemporană. Un lobby pentru filmul românesc pe care foarte puţini (în alte domenii) au eleganţa, detaşarea şi bunul simţ să-l facă.