Despre sensul suferinţei

Se spune ca, atunci cand intunericul devine mai aprig si mai apasator, lumina-i mai aproape de noi. Cand raul pare mai hidos si mai salbatic, binele zambeste foarte, foarte aproape. Cand incornoratul pare sa fi castigat batalia decisiva si omul pare infant de puterea lui, Dumnezeu e la distanta de o respiratie, iar victoria lui sta tocmai in ceea ce omul pare sa fi pierdut. Asta pare greu de crezut daca privim existenta cu ochii ratiunii. Ratiunea nu poate intelege suferinta, nici pierderea; ba, ea chiar exacerbeaza orice pierdere, ea poate face din micile neajunsuri niste catastrofe. Ratiunea umana nu stie ce-i spune sufletul si, mai ales, nu intelege ca suferinta, sentimentul esecului si al pierderii absolute nu-s altceva decat semnul unei alterari a ratiunii. Suferinta-i semnul distinctiv al abaterii, al iesirii ratiunii din alinierea fireasca pe care ar putea s-o aiba cu sufletul; suferinta-i semnul ca gandim in sensul opus dorintelor sufletului. De aceea se poate spune ca langa suferinta totala respira iubirea totala si langa pierdere se iveste cel mai mare castig. Cum am putea sti ce anume ne dorim daca existenta nu ne-ar oferi un contrast puternic, zguduitor, daca experientele vietii nu ne-ar lua viguros de aripi, si ne-ar aseza in fata lucruri nedorite, urate, barbare, facandu-ne constienti cu precizie si indemanare de ceea ce isi doreste cu adevarat sufletul nostru?

Experientele rele nu-s aici, pe Pamant, pentru ca noi sa clacam, sa ne distrugem si sa ne gandim la un Dumnezeu incapabil sa ni se arate, un Dumnezeu sadic, pregatit doar sa vada cum ni se intampla cele mai oribile lucruri si fericit la gandul ca ne-am primit pedepse pentru propriile pacate. Existenta noastra e inradacinata in 'lege'si una dintre marile legi ale ei ne invita sa fim constienti; fara a fi constienti nu putem fi fericiti. Suferinta este contrastul pe care-l traim in scopul constientizarii de sine; ceea ce nu vrem, ce detestam, ce ne displace, ce pare sa ne duca la fundul sacului ne arata in timp real, cu intreaga claritate, ceea ce vrem de la viata. Daca am crede ca suferinta-i inutila, am spune ca Dumnezeu a facut lucruri inutile, or e indeajuns sa contemplam perfectiunea extraodinara a corpului nostru si logica fantastica a functionarii lui pentru a intelege ca totul, absolut totul are un sens. Exacerbarea urii, fie pe fundal politic, social, de criza sau de orice altceva, ne face constienti de faptul ca noi, ca fiinta colectiva, ca umanitate chiar, ne dorim mai multa iubire. In fata unor oameni josnici si fara caracter, suntem automat constienti ca ne dorim sa avem in preajma noastra oameni frumosi, buni si de caracter. Ne dorim politicieni carismatici si drepti, capabili sa spuna adevarul si sa ne inspire in comuniune, armonie si comunicare, nu inspre dezbinare. Atunci cand dezbinarea atinge praguri critice e semn ca vrem armonie si vrem sa ne amintim ca ne putem imbratisa, chiar daca nu ne cunoastem. Vrem sa fim impreuna, nu separati, vrem sa comunicam, nu sa ne certam ( banal, dar banalul e o expresie a adevarului). Gratie experientei care ne aduce lucruri nedorite devenim constienti de ceea ce ne dorim cu adevarat. De aceea suferinta-i valoroasa, dar ea isi pierde orice valoare in clipa in care credem ca-i de neschimbat, ca-i definitiva si fara sens. Pierdem pentru a fi constienti de dorintele sufletului nostru. Ce vrem sa castigam, apare limpede, clar si fara echivoc in clipa in care pierdem si, daca stim exact ce vrem e o chestiune de timp pana cand existenta ne va conduce cu gratie spre implinire!