Despre succes, cu capu’n jos

Nu ştiu ce alte lecţii aş putea preda, dar în meseria mea aş putea preda sigur lecţia despre succes. Mai ales că l-am şi pierdut, pe alocuri, de aceea l-am înţeles şi l-am preţuit şi mai profund.

Prima regulă a succesului (după cele subînţelese, cum ar fi munca şi talentul) este încrederea în tine, în ceea ce poţi să faci, dacă vrei.

Ştiu sigur că lumea se împarte cel puţin la 3 când vine vorba despre reuşită - prima "familie", poate cea mai numeroasă, e a celor care abandonează complet, dintr-o convingere cimentată în adâncul sufletului, că adevărata împlinire, succesul pe toate planurile e doar pentru alţii, care au noroc.

De obicei, chiar ei sunt cei care ne explică cel mai cu foc cât de "fericiţi" sunt în realitate şi cât de bine le e lor aşa, cum sunt ei şi cu cât au. Lor "nu le trebuie mai mult". N-a trebuit să citesc multe cărţi de psihologie ca să înţeleg că ei "nu pot mai mult", pentru că nu şi-au propus, pentru că şi-au pus limite ca nişte tatuaje permanente peste destin şi gata.

A doua "familie" de români "fericiţi" e formată din cei care au abandonat pe parcurs. Au sperat să obţină succesul, au muncit, s-au zbătut, au făcut sacrificii, dar, după o vreme şi-o poziţionare oarecare, au capitulat. Cică din această categorie fac parte cei mai mulţi oameni talentaţi şi inteligenţi, care n-au energia de a lupta pentru reuşita lor,
care se auto-seduc şi-şi închipuie că sunt nenorocoşi, nefericiţi, ne-înţeleşi.

Ei nu ştiu să stea drepţi şi să înfrunte mulţimi, ei se dau la o parte cu capul în pământ, punând modestia înaintea oricărei alte virtuţi... Deşi ei nu vor admite vreodată că sunt leneşi şi inadaptaţi la alergătura lumii moderne, ci doar victime, mereu victime...

Din a treia "familie" - cei care nu capitulează niciodată şi adoră evoluţia pe toate planurile - simt cu toată încrederea că fac parte. Din acest grup de oameni mi-am ales mereu modele, dar şi prieteni. Am stat mereu pe lângă ei ca să învăţ, ca să-mi mut limitele câţiva ani mai încolo.

Nu le-am reproşat niciodată nimic părinţilor mei, dar ştiu că mi-au dezvoltat ambiţia printr-o greşeală pe care mă străduiesc să n-o fac faţa de fiul meu - la fiecare premiu pe care-l luam, ba la şcoală, ba la gimnastică, ba la Olimpiade sau concursuri de poezie, aşteptam să fiu felicitată şi răsplătită cumva. Şi de fiecare dată auzeam de la tata fraza "Ce te lauzi aşa, nu e vreo mare scofală, au mai luat şi alţii premii"...

Sau descuranjantul "Ei, şi?"... Probabil că tata îmi preda lecţia modestiei, dar eu am rămas cu dezamăgirea că nimeni nu se bucura pentru reuşitele mele.

Din fericire, n-am renunţat să mai lupt ca să fiu prima la şcoală sau la gimnastică (cum se întâmpla celor mai mulţi care nu sunt apreciaţi), ci am învăţat să mă bucur eu pentru mine şi, eventual, să citesc admiraţia, invidia şi emoţia în ochii străinilor.

Nu-mi place mediocritatea, indiferent de forma în care ar fi ea livrată. E plină lumea, mai ales a noastră, de negativişti, de bârfitori care se amuză sabotând progresul şi realizările celorlalţi... E plină lumea de oameni acri şi amari, cenuşii şi încruntaţi, mici şi mulţumiţi, răi şi chinuiţi...

 Îi vedem toţi, îi conţinem mulţi, îi suportăm, îi cultivăm. Sau îi ocolim, dacă facem parte din categoria omenilor care vor succes, care vor să lase o urmă şi care nu vor să se târască prin viaţă, ci să meargă cu spatele drept, apăsat şi alert. Succesul conţine obligatoriu şi zâmbet şi e un fenomen care-ţi transformă mintea în cer senin... Când ai succes nu-ţi tună şi fulgeră, ci-ţi înfloreşte, îţi adie, îţi joacă şi-ţi cântă...

Oamenii răi nu cred că au succes, ci doar nişte realizări materiale. Oamenii buni, care au învăţat din mers lecţia succesului, au învăţat şi să respecte lumea şi părerile ei, au învăţat să-şi caute drumul, să-şi antreneze abilităţile, să-şi înfrângă teama, să-şi cultive talentele, să-şi înconjoare viaţa de oameni de succes, să-şi facă mereu provizii de emoţii şi vorbe frumoase pentru cei din jur, să ajute oameni cu adevărat neputincioşi şi să ignore răutăţile proştilor.

Succesul e cea mai mare realizare a minţii unei fiinţe. Şi, pentru mulţi, secretul unei vieţi împlinite.
Întrebarea de pus pe gând: Ţi-ai împlinit măcar un vis de copil?
Dar unul de om mare?