Dezastrul lingvistic

Dezastrul, ca deteriorare a intelectului sau, dimpotrivă, ca glorie a universalizării conştiinţei umane, poate fi egal generat prin evoluţia lingvistică a comunităţii omeneşti. Limba, ca formă, capacitate şi putere de influenţă, exprimă cultura şi civilizaţia din care provine. Ea determină, totodată, ce este şi va fi cultura, sau forma gândirii de azi şi de mâine. Engleza funcţionează, în prezent, ca limbă a globalizării umanităţii, aşa cum a fost latina în Antichitatea târzie, în Evul Mediu şi Renaştere, pentru întregul spaţiu de civilizaţie generat de culturile mediteraneene şi parţial arabe, a lumii asiatice occidentale, sau nord-africane. Ceea ce nu se observă, însă, este faptul că engleza, precum latina altădată, impune în zona de circulaţie interculturală ideile culturii de provenienţă.

O limbă de largă circulaţie este absolut necesară dezvoltării umanităţii ca ansamblu supranaţional, dar ea iradiază peste lume gândirea în care s-a format ca vehicul al comunicării. Latina a unificat Europa Occidentală pentru secole, dar a blocat, sau întârziat, atât depăşirea gândirii scolastice înspre trecutul elen, clasic grec, precum şi către dezvoltările naţionale specif ice. Martin Luther, Cervantes, Dante, personalităţile Renaşterii şi Reformei au înţeles că una este uşurinţa comunicării şi alta originalitatea creaţiei.

Să mulţumim englezei pentru funcţia pe care a preluat-o în procesul de globalizare şi să urmărim cu atenţie creativitatea care iradiază din limbile marilor civilizaţii: franceză, germană, spaniolă, italiană, rusă, chineză, japoneză şi, poate, de asemenea, din limba română. Fără un respect ales pentru creaţia variată ce se exprimă în ansamblul lingvistic al umanităţii, spiritul omenesc va eşua în colaps ori gravă simplificare.