x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Dezbinarea Europei unite (I)

0
Autor: Adrian Severin 23 Dec 2009 - 00:00
La izbucnirea crizei economice globale observam că aceasta se poate explica prin lupta între complexul militar industrial (cu extensia sa petrolieră) şi aristocraţia financiar-bancară. Cea din urmă ar fi provocat declanşarea crizei speriată de creşterea nemăsurată a ponderii profiturilor speculative faţă de cele productive în totalul produsului brut mondial, corelată cu distanţa devenită uriaşă între rezervele lor şi riscurile aferente creditelor acordate. Sacrificarea unora dintre marile bănci trebuia să pună capăt aventurilor militare risipitoare de bani, ale uliilor neoconservatori şi să forţeze recapitalizarea instituţiilor financiare din buzunarul contribuabilului, prin naţionalizare sau planuri de salvare. Această strategie plutocratică părea a reuşi. În SUA, ea a adus la putere Administraţia Obama. În Europa a impulsionat ratificarea Tratatului de la Lisabona, sugerând redeschiderea drumului către uniunea politică. În Japonia a ridicat un Guvern social-democrat. În America Latină a consolidat ascensiunea stângii.

În conştiinţa acestei stângi reconfortată de sentimentul confirmării tezelor sale, dar şi în cea a dreptei (în special europene), gata să preia respectivele teze, criza globală a creat convingerea că o dată cu moartea neoconservatorismului a sunat şi ceasul din urmă al neoliberalismului cu care cel dintâi s-a aflat într-o indestructibilă legătură. La urma urmelor, oare intervenţionismul, unilateralismul şi voluntarismul neoconservator nu se manifestaseră spre a impune în lume valorile economiei şi societăţii neoliberale, iar succesul lor nu era condiţionat de resursele obţinute prin succesul neolibera­list?! Iată de ce ideea potrivit căreia neoconservatorismul şi neoliberalismul trebuie înlăturate împreună spre a face loc unui capitalism social capabil să-i includă pe toţi membrii societăţii într-un proces de dezvoltare durabilă profitabil tuturor a triumfat pentru o clipă pretutindeni. Reglementarea pieţelor financiare şi controlul lor politic inclusiv şi mai ales la nivel transnaţional (acolo unde lipsa conducerii politice permisese toate evaziunile şi perversiunile) constituiau o dimensiune esenţială a amintitei idei.

Aceasta nu era, însă, şi ideea plutocraţiei care, după ce câştigase lupta cu neoconservatorismul, s-a trezit în conflict cu democraţia transnaţională. Pivotul consecutivei mişcări retrograde au fost băncile City-ului londonez. Oculta financiar-bancară s-a activat spre a atinge două ţinte: consolidarea şi extinderea puterii guvernelor de dreapta (conservatoare) în UE, pe de o parte, precum şi frânarea sau zădărnicirea integrării (federalizării) europene. Ambele demersuri au reuşit. Din păcate, şi cu concursul politicianismului, dezbinării, derapajului populist şi egoismului naţional al stângii.

Paradoxal, reacţiunea plutocrată şi-a găsit vârful de lance în doi lideri de stânga: laburistul Brown şi socialistul Zapatero. Pentru aceştia, rămânerea în trenul puterii cu bilet naţional este mai importantă decât unitatea ideologică a stângii sau cea politică a Europei. Sub presiunea crizei, ambii au cauţionat o antantă între băncile britanice foarte afectate şi cele spaniole, mai puţin expuse, dar legate de speculaţiile imobi­liare, esenţiale pentru creşterea economiei spa­niole. Antanta societăţilor de transport i-a urmat în mod firesc. Pe o asemenea bază economico-financiară s-a ridicat politica de atlantizare a UE, concretizată în ocuparea celei mai mari părţi a instituţiilor create prin Tratatul de la Lisabona, cu mediocrităţi fără viziune, incapabile să dea energie vreunui demers politic european; în special cele privind reglementarea pieţelor financiare, reforma politicii agricole şi consolidarea fondurilor de coeziune. Cu un buget neoliberal promovând limitarea politicilor de solidaritate, cu serviciile financiare puse în subordinea unui director britanic apt a scurtcircuita iniţiativele comisarului francez responsabil şi cu agricultura lăsată în grija unui comisar român propulsat de interesele franceze, dar oricând lesne de strivit între agenda minorităţii privilegiate a agricultorilor occidentali şi cea a majorităţii privilegiate a industriilor occidentale, plutocraţia poate dormi liniştită. Totul s-a schimbat pentru ca nimic să nu se schimbe.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Serviciul de email marketing furnizat de