Dincolo de ceaţă

Ceaţă multă în Bucureşti în dimineţile în care zgomotele nu mai au putere să-şi articuleze zvonurile. Aproape că ne e greu să ieşim din căminul cald pe care destinul ni l-a dăruit provizoriu. E frig. Sub 0 grade celsius. O femeie în scaun cu rotile electric se duce, probabil, spre casă, când pentru alţii încă e prea devreme ca să dea ochii cu ziua de duminică. Roţile invalidităţii ei umplu strada şi ceaţa de sens. Are o căciulă mare pe cap, nu ştiu dacă-i ţine de cald, dar pare că-i ţine cu generozitate de urât. Pe picioare duce două punguţe. Cumpărături? Se poate. Se uită fix înainte. Nici nu mă vede urmărind-o de pe trotuarul din stânga, nu-mi aude respiraţia îngheţată şi nici nu o sperie maşina care trece nepăsător prin dreptul său. Merge tot înainte, cu roţile ţinându-i loc de paşi şi cu gerul ţinându-i loc de lacrimă. Are vreo 50 de ani. Puţin. În alte condiţii, dacă viaţa ar fi fost mai bună cu ea, probabil că nu ar umbla singură, în scaun cu rotile, duminică dimineaţa, căutând o adresă pe care iarna nu ştie să i-o arate clar, pe care ceaţa aceasta aprigă i-o ascunde fără niciun fel de compasiune. Ferestrele pe lângă care trece, clipind obosit, sunt aburite. În case e cald. În suflete e groaznic de frig. Nu mai trece nimeni prin coţul acesta de Bucureşti de pe care ar putea porni orice hartă a lumii. Nicio maşină. Niciun om. Femeia tristă se pierde în ceaţă, ca o umbră, ca un glas care nu şi-a ridicat încă buletinul de identitate de la ghişeul patru de la instituţia oraşului. Încă o mai disting în depărtare. Mi se pare că face dreapta pe o străduţă şi mai îngustă, pe o străduţă şi mai pustie, o străduţă din aceea care nu-ţi dă răgaz pentru niciun fel de zâmbet, pentru niciun fel de veste. Gata. N-o mai văd. Femeia în scaun cu rotile care duce pe picioare două punguţe s-a aruncat de tot în ceaţă. Nu mi se mai pare invalidă. Mă simt eu mai invalidă ca ea, deşi stau în picioare şi păşesc ezitant, trei paşi spre stânga, trei paşi spre dreapta, fără să mă pot hotărî încotro să o iau. Stau pe loc. Să mă acopere ceaţa. Mă tot gândesc la doamna cu căciulă mare şi mă întreb dacă-i ţinea sau nu de cald. Simt că avea mâinile îngheţate. Şi îmi derulez în minte detalii, sclipiri din privirea ei pe care le-am văzut sau pe care doar am încercat să i le însuşesc. Nu mai ştiu. Vreau să cred că acolo unde se ducea o aştepta cineva. Că iarna asta grea n-a prins-o singură pe lume. Că a meritat să treacă prin atât de multă ceaţă ca să ajungă la cei dragi. O femeie în scaun cu rotile. Singură. Pe o stradă mică din Bucureşti. Duminică dimineaţa, pe un abur nebun de anotimp de sfârşit. Aşa arată eternitatea. Ce păcat că suntem atât de răi şi nu avem timp să observăm că trec pe lângă noi şi oameni adevăraţi, că în jurul nostru se ţes şi poveşti de viaţă care spun ceva. De lichele sunt sătulă. De ipocriţi ce să mai spun?! Amarul din suflet mă dă, uneori, afară din propria fiinţă. Prea suntem ocupaţi cu prim-planul. Şi prea uităm de noi. Noroc că există iarnă. Noroc că există oameni frumoşi, simpli şi fără noroc dispuşi să ne dea, fără să ştie, în fiecare zi o lecţie de viaţă. Noroc că există dimineţi de duminică. Noroc că există ceaţă.