Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mulţime de oameni stau închişi undeva, în propriile lor minţi, în nesfârşite şi zdarnice spaime lăuntrice şi, poate nu la fel de mulţi, manifestă... această lipsă de libertate în relaţiile cu cei din jur. Libertatea socială e una, dar libertatea fiinţei e altceva, e o stare de conştiinţă, pe care n-o putem înţelege dacă rămânem “în închisoarea minţii”, prizonierii propriilor judecăţi şi prejudecăţi. Oamenii trăiesc învăluiţi în lanţurile grele, uneori imposibile, absurde, neînţelese şi distructive ale propriilor proiecţii. În geloziile noastre, în respingerile noastre, în frici prăpăstioase, în grozavele grote ale durerii, ale pierderii şi ale suferinţei interioare sfârşim prin a sta ca şi cum am fi destinaţi lanţurilor şi, peste toate, pare că facem tot ce putem să-i atragem în ele şi pe cei dragi nouă. Vorba lui Ţuţea: “Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Dracul a fost asimilat de om, dar nu născut din el” (“322 de vorbe memorabile ale lui Ţuţea”; Ed. Humanitas). Aş zice că mintea încuviinţează, fără să ştie, această “asimilare” a răului, şi acolo, în interiorul minţii, ne putem încarcera, în cele din urmă, într-un întuneric fără margini, cum ne putem şi elibera, cum putem păşi către libertatea fiinţei noastre, după ce înţelegem că gândurile nu au existenţă singure, ci prin noi!
Să-ţi iei maşină, să-ţi faci o carieră, să-ţi ridici o casă până la cer, să osteneşti făcând lucruri şi iarăşi lucruri sunt ţeluri omeneşti, a căror existenţă împlinesc ceva în trăire, au şi ele un ecou în suflet, se regăsesc şi ele în ordinea lăuntrică pentru o clipă, o zi, un an... Dar să te eliberezi din lanţurile minţii tale negative e un fel de a râvni să cucereşti Everestul, fără să ai experienţa alpinistului, fără să cunoşti corvoada mişcării pe verticală, fără să ştii că pe drum ţi se poate tăia respiraţia, căci sus, în lumină, cu cât urci mai sus, respiri libertatea, dar în ea e şi singurătatea! Frica de singurătate se poate să pândească în colţul minţii omului, care intuieşte, uneori, că există căi către libertate. Mulţimile stau închise, dar împreună pare suportabilă povara propriei negativităţi, puşcăria pare un loc prietenos, tocmai pentru că-i populat şi pare că această înghesuială e un scut împotriva singurătăţii! S-ar putea ca alegerea omenească să se petreacă undeva, între a fi împreună cu alţii şi a fi singur, între a fi închis sau liber. S-ar putea ca tocmai frica de singurătate să fie... şi cauza lipsei de libertate interioară, motivul acestei stranii alegeri a oamenilor, de a “asimila un drac” şi, peste toate astea, a-i da titlul de... normal! În realitate, nu-i nici un strop de “normal” în răutatea omenească, nu-i strop de frumos şi nici strop de iubire, ci doar o reconfirmare a lanţurilor în care ne aşezăm de frica fricii de a fi singuri. Căci libertatea lăuntrică e o stare de conştiinţă din care dispar, pur şi simplu, gândurile cu energie joasă, dispar şi emoţiile, ce ne leagă de ceilalţi şi ne fac să credem că suntem împreună. Noi putem fi împreună numai graţie libertăţii, a propriei alegeri libere, a alegerii conştiente de a fi împreună, nu obligaţi de emoţiile noastre urâte, precum posesivitatea, gelozia, mania, frica, durerea sau ura. Ele ne sunt lanţuri grele, poveri ce ne fac chinul şi, uneori, pare că ne fac şi fericirea. Ele ne atrag unii spre alţii cu forţa extraordinară a unui tsunami, dar nu pentru că ar fi urmă de fericire în ele, nu pentru că ar dura bucuria atracţiei noastre, ci pentru că tocmai ea e cheia drumului nostru către oglindire, către înţelegerea faptului că trăim într-o închisoare şi că ne putem elibera din ea. În negativitatea minţii nu-i adevăr, tocmai adevărul e marele absent, tocmai libertatea ne e frântă, tocmai aripile ne sunt rupte în aceste trăiri. Dincolo de ele străluceşte Fiinţa, de a cărei iubire ne temem ca de moarte, căci numai ea e adevărul nostru, în ea ne e ascunsă libertatea şi numai ajungând la ea putem privi ca învingătorul din vârful Everestului; “la urma urmei, lumea din care am plecat e acolo, jos, doar pentru că n-a ales să urce şi pentru că nu ştie ce curat e aerul înălţimilor şi ce frumos e să trăieşti conştient de tine însuţi, dar – mai ales – liber de răul din tine însuţi”!
Citește pe Antena3.ro
