Dincolo de plăceri

Multi oameni postesc in aceste zile si au o dispozitie interioara pentru fapte bune; e o perioada de asceza, de indreptare, de abtinere de la placerile gustative, sexuale, dar si o perioada de abtinere de la negativitate interioara si exterioara. Asta-i bine, e bine si putin decat deloc, e bun si un strop de schimbare decat nimic, dar nu-i suficient pentru ca profunzimile constiintei noastre sa se reveleze, sa se inveasca spontan si sa ne surprinda intr-o intelegere ampla a motivatiei reale a 'ascezei'.

Moise a postit 40 de zile in pustiu, iar dupa aceasta asceza severa Dumnezeu i-a daruit cele 10 porunci. Isus a postit tot 40 de zile si, dupa aceasta asceza el si-a inceput misiunea pe Pamant. Abtinerea de la placerile omenesti si inchiderea circuitelor, care ne leaga emotional de lumea exterioara si darurile acestei lumi tentante, pline de capcane si de atractii, nu-i ceva ce facem pentru Dumnezeu. Nu Dumnezeu are nevoie de post, ci chiar noi.

O data ce ne indepartam de lume, ne apropiem de Dumnezeu; o data ce renuntam la placerile omenesti, intelegem spontan ca exista in noi o parte ascunsa, o parte a constiintei care cunoaste iubirea si comuniunea cu tot ce exista. Gustand continuu deliciile vietii sau alergand fara astampar dupa ele ajungem sa credem ca lucrurile, banii, dragostea altor oameni, slujbele noastre sau afacerile pe care le avem sunt sursa fericirii. Investim lumea cu puterea de a ne da si a ne lua fericirea, de a ne face bine sau rau si, in cele din urma, ne indepartam de noi insine si ne rupem legaturile cu divinul launtric, care i-a dat lui Moise cele zece porunci.

Noi suntem in cautarea unei 'stari de trezire a constiintei', cum spune Steve Taylor intr-o carte minunata, 'Trezirea din somnul constiintei'. Psihologia ar spune ca ne cautam pe noi insine prin tot ce facem, iar religia ar spune ca il cautam pe Dumnezeu si, poate, toti spun unul si acelasi lucru, dar se exprima diferit. Cautam o parte luminioasa din noi insine, care straluceste, uneori, in obiectele lumii, precum icoanele dintr-o biserica din Macedonia. Dar obiectele si lumea insasi, pomii, animalele, marile, muntii si cladirile de beton , oamenii, stelele si pasii nostri se pot umple de frumusete atunci cand constiinta care le priveste a intrat, fie si pentru cateva minute, in comuniune cu ceva mai mare, ascuns in noi, cu sursa inspiratiei si a perceptiei scopului, sensului si a binelui. Pentru constiinta detasata de placerile imediate, pentru fiinta care sl-a luat ramas bun, fie si temporar, de placerile omenesti se poate ivi stralucirea fantastica a perceptiei divinului, care va face ca lumea urata, trista si plina de violenta sa straluceasca la fel ca icoanele. Scopul privatiunii, al renuntariii la deliciile omenesti este tocmai acela de a trai deliciul interior, forta sufletului de a ne da totul/fericirea prin traire.

Noi nadusim pana la epuizare dupa lucrurile care par sa ne multumeasca si care, in fapt, ne ascund nefericirea. Abstinenta rezonabila ne poate duce spre trairea in acea parte din noi cu adevarat frumoasa, care nu depinde de nimic din ce facem ca oameni; ea este, pur si simplu, si nu poate fi cunoscuta altfel decat traind-o pentru ca este una cu fiecare dintre noi. Mintea se poate sa creada ca nu suntem nimic, ca suntem rai si lipsiti de valoare, dar – prin abstinenta, renuntare, rugaciune sau meditatie - am putea spera sa ajungem la starea care ne ajuta sa ne amintim ca suntem intregi si avem un sens...