Dintre sute de hoteluri

Mi-au plăcut întotdeauna cărţile de călătorie, fie şi în forma lor simplificată şi simplistă de ghiduri turistice. Evident, le prefer pe cele care se ocupă de locuri în care n-am mai fost şi poate în care nu voi ajunge nicicând. Literatura turistică nu străluceşte prin originalitate. Excepţiile sunt puţine şi rare. Un exemplu ne oferă Francisca Matteoli, născută în Chile dintr-o mamă scoţiană şi un tată exilat la Paris, care adună în mai bine de 400 de pagini o sută de povestiri scurte, fiecare având ca subiect un hotel.

Nelipsitele informaţii despre numărul de camere, confortul lor, restaurante, baruri şi peisajele vizibile de la ferestre şi de pe terase sunt însoţite de câte un nume. O mare personalitate a locuit acolo sau doar a trecut cândva pe la hotelul cu pricina. 

Să începem cu hotelul situat în rezervaţia naturală Londolozi din Skukuzi, Africa de sud. Un om de afaceri, Anton Rupert, a iniţiat aici un proiect de dimensiuni faraonice, unirea câtorva parcuri şi rezervaţii pentru a crea un paradis al florei şi faunei locale. Utopie, au spus unii, iar alţii l-au calificat de visător. Dar s-a găsit un om politic care vizitând locul s-a entuziasmat şi i-a acordat tot sprijinul. Era Nelson Mandela.

În Havana, capitala Cubei, hotelul L'Ambos Mundos păstrează amintirea marelui prozator Ernest Hemingway, aşa cum Finca Los Alamos din Argentina este asociată pentru totdeauna cu numele lui Jorge Luis Borges. Hotelul Volcano House din Honolulu, Hawaii, se laudă de un secol şi jumătate cu unul dintre oaspeţii săi, Mark Twain.

Când auzim de Jamaica ne gândim la rom, dansul limbo, cântecele lui Belafonte şi Bob Marley. Mai puţin cunoscut este hotelul Goldeneye din St. Mary, cândva reşedinţa lui Ian Fleming, creatorul agentului secret 007, James Bond. Numele hotelului a fost folosit şi ca titlu de film, trădând lipsa de inspiraţie a producătorilor.

Un nume devenit sinonim cu "exotic", Zanzibar. Aici, în locurile pomenite de Jules Verne (Cinci săptămâni în balon) şi de poetul Arthur Rimbaud, se află prea puţin faimosul hotel Lagoon, unde s-a adăpostit şi Evelyn Waugh pe când se îndrepta spre Etiopia, de unde avea să relateze încoronarea împăratului Haile Selassie.

Departe, pe coasta vestică a Statelor Unite, în oraşul San Diego din California, pe plaja de lângă hotelul Del Coronado, au fost filmate secvenţe de neuitat ale filmului "Unora le place jazzul". Printre ele, scena în care Marilyn Monroe încearcă din greu să-l seducă pe Tony Curtis şi replica lui Joe E. Brown care încheie filmul: "Nimeni nu e perfect!". Nu departe, în San Miguel Regla din Mexic, "Hacienda" a găzduit idila avându-i ca protagonişti pe Frida Kahlo şi Leon Trotski.

John Lennon şi Yoko Ono au fost clienţi ai hotelului Hilton din Amsterdam, pe care l-au imortalizat într-o faimoasă baladă. La Paris, hotelul de lux Meurice este menţionat în orice studiu dedicat nemuritorului Salvador Dali. Acesta, împreună cu iubita lui soţie, Gala, a ocupat timp de trei decenii suita 106-108, uimindu-i pe burghezi cu perechea de leoparzi ţinuţi în lesă.

Frecventat de Alfred Hitchcock în luna de miere în 1926, Badrutt's Palace din Saint Moritz a fost şi locul în care s-a înfiripat ideea filmului "Omul care ştia prea mult", turnat cu câţiva ani mai târziu. Tot în Elveţia, la Montreux, într-un hotel purtând destul de banalul nume Palace, a locuit Vladimir Nabokov. Devenit celebru la 56 de ani prin succesul romanului "Lolita", marele exilat avea să scrie aici o poveste magică de dragoste: "Ada".

Viena nu înseamnă numai vals. Hotelul Sacher, care a dat şi numele faimoasei tarte, a fost locuinţa temporară a lui Graham Greene şi locul de naştere al scenariului de film "Al treilea om". Cafenelele hotelurilor din apropiere i-au avut ca muşterii pe Freud, Stefan Zweig, Henry Miller.

Ar trebui să pomenim un alt hotel cu nume des întrebuinţat, "Imperial", din New Delhi, construit chiar pe locul în care se afla hanul fără nume la care a tras nimeni altul decât Marco Polo. România îşi câştigă un loc în această antologie prin domeniul contelui Kalnoky din Micloşoara, care în 1938 i-a găzduit pe Roland Penrose şi pe Lee Miller.

Singurul hotel celebru pe care am avut norocul să-l vizitez a fost Mayflower, din Washington DC. Acolo îşi lua prânzul în fiecare zi, între 1952 şi 1972, J. Edgar Hoover, directorul FBI-ului. Ar fi trebuit să ajung acolo la 10 aprilie 1972, dar nu am reuşit să o fac decât la 16 iunie. Hoover, cu care de altfel nu aveam nici o treabă, a murit însă în ziua de 2 mai.