Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La prima mea prezenţă într-una din cele mai faimoase Case de licitaţii din Paris, am rămas cu imaginea doamnei de la toaletă, care încasa câte 20 de cenţi de la clienţi, cu un aer distins, de aristocrată a cărei prezenţă înnobilează locul. Frumoasă cândva şi încă arătoasă, elegantă şi cu mişcări studiate, amintind de patroanele unor magazine de lux şi de amfitrioanele unor petreceri din lumea marilor afaceri, femeia m-a intimidat, iar la plecare i-am lăsat un euro, cu speranţa că nu mă va fi observat. Ce mai încolo, încoace, era genul de femeie în memoria căreia ai fi preferat să nu exişti doar ca ins care a plătit să meargă la pisoar.
Un al doilea fapt, care mi-a pus mintea la lucru era zâmbetul ei complice la salutul ceremonios al unor bătrânei rufoşi, grăbind din uşă să se descheie la pantaloni. Unii din ei nici nu plăteau, totuşi femeia, a cărei ţinută dovedea că trăise şi vremuri mai bune, în cu totul alte locaţii, decât în ghişeul de la toaletă, le cinstea vizita cu un surâs de amfitrioană, cuvenit unor oaspeţi selectaţi.
La o Casă de licitaţii nu vin săracii. Aici nu trebuie să te iei după aerul decrepit al unei bărâne şi nici după mirosul imposibil al unui excentric. Super-baba poate fi o miliardară, iar ciudatul, un vestit colecţionar, care se scaldă în bani. La urma urmei, nu era un veceu public accesibil negrilor şi vagabonzilor, ci toaleta unui templu al banilor şi al vanităţilor. Intrigau, în felul de a se purta cu obişnuiţii casei al doamnei atât potrivirile cu locul, cât şi nepotivirile. Toaleta propriu zisă nu era nici mai dotată nici mai îngrijită ca aceea a unui restaurant de mâna a doua. Vreau să spun că noul venit, după ce depăşea ghişeul elegantei cu un sentiment de nimicnicie, incompatibil cu funcţiile Maison-ului unde se vindeau opere de artă, şi ajungea la bateria de cabine, suferea a doua contradicţie. La banii care se învârteau în celebrul Maison, omul avea, ca să zicem aşa, un alt orizont de aşteptare. Cine a avut ocazia de a lua la rând interioarele lumii bune dintr-o metropolă vestită a remarcat, cu siguranţă, diferenţele la arhitectura oficiilor sanitare a rest room-urilor. În Occident, europeanul din Estul continentului e marcat de acestea pozitiv, la fel de intens ca marcajul negativ din voiajele prin closetele Asiei.
Ultima oară, când am trecut pe la vestita casă de licitaţii, n-am mai văzut-o pe distinsa doamnă la ghişeu. Oficia, la încasarea taxei pe cabină şi pisoar, un domn în etate. Şi el însă la fel de important ca prezenţă şi salut. Dacă nu l-ai fi văzut la intrarea în toaletă, ci licitând sume mari într-una din sălile unde se vindeau obiecte de artă scumpe, nu te-ai fi mirat deloc. La urma urmei, despre toţi obişnuiţii Casei puteai să spui acelaşi lucru. Faptul trebuia să însemne ceva necunoscut mie, dar ce însemna, n-am reuşit nici până azi să-mi dau seama.
