Doamnă de calitate

Dacă realizez fascinaţia pe care banii unui dobitoc o exercită asupra unor gazetari cu ceva şcoală şi pe cale de a fi remarcaţi profesional, datorită isteţimii, n-o să înţeleg niciodată de ce aceştia îi slugăresc pe dobitoci mai mult decât ar fi necesar ca să le ia banii.

Realizez fascinaţia pe care garderoba Nonicăi Porumbeanu o exercită asupra unor adolescente şi asupra unor tinere cu o educaţie modestă, dar nu şi vizaviul nedemn al multor gazetari cu subiectul Porumbeanu. N-au nici un câştig din faptul că îi pupă-n fund pe Porumbeni, că licitează la o eroare publică fără nici un beneficiu bănesc sau de stimă major, totuşi lucrează cu sârg la faima trufaşei familii şi la ciocoismele ei de cel mai agresiv prost gust.

Şefii îţi pot impune să scrii zilnic despre ifosele celei mai vestite dintre proastele naţiei, dar felul în care tratezi chestiunea, cu un maximum de admiraţie sau cu acel gen de moderaţie care face diferenţa între slugărnicie şi sarcină de serviciu, e la alegerea ta. Întrebarea pe care o naşte nebunia asta naţională – cultul dobitocilor bogaţi – priveşte nu cultul în sine, ci convingerile care stau la baza lui. Jurnaliştii care încropesc articolele puturoase despre cadourile pe care toanta i le face dobitocului sau despre chiloţii şi sutienele toantei nu respectă deloc banii pe care ar vrea să-i aibă. Ar fi greşit să spunem că-şi vând mintea pe te miri ce, întrucât, cu foarte puţine excepţii, pupătorul de funduri de miliardari nu se întreabă ce vinde şi ce câştigă şi nici dacă mai poate recupera cândva din ce pierde în plan profesional acum.

În veacul al XIX-lea, exista, în lumea pictorilor cu notorietate, o formulă – doamnă de calitate – cu care se refereau la modelele lor avute şi şcolite. Nu se vorbea şi de “domni de calitate”, pentru că domnii îi plăteau pe artişti, nu doamnele, dar era important ca pictorul să semneze doar portretele unor femei a căror prezenţă îi onora atelierul.

Presa de calitate – avem o presă de calitate! – scrie despre doamnele de calitate din finanţe, din industrie, din unele activităţi sociale şi culturale insistând să facă diferenţa. Numai că, la fel ca în lumea politicii, şi în lumea jurnaliştilor numărul celor care ţin la demnitatea numelui lor e considerabil mai mic decât al scribilor care îngheaţă la poarta Porumbenilor şi a Becalilor doar pentru a fi luaţi niţel în seamă de aceştia şi eventual de a căpăta o sută, două de euro, în funcţie de priceperea cu care se remarcă la lins şi pupat.

Jurnalul Naţional face un panoramic al tuturor categoriilor de piţipoance, ignorndu-le pe cele foarte multe din presa-gunoi. Poate c-ar trebui să vorbim şi de piţiponcii din presa gunoi, de condeierii lui peşte, care se simt mari când reuşesc să-i strângă mâna unui Poponeţ putred de bogat sau unui pantalonar cu statut de creator naţional de prohaburi.