Doctoratul in solz de peşte

DOMNUL M., FOTOGRAF specializat in frumuseţi turistice romăneşti, imi dezvăluie secretul notorietăţii sale. Din punct de vedere tehnic, nu-i mai bun ca alţii, numai că el ştie ce lume să nu lase niciodată in cadru. Şi nu-i vorba doar de cerşetori sau de obişnuita pegră din locurile foarte circulate. Prezenţa unor categorii de autohtoni afectează frumuseţea locului fotografiat. Pur şi simplu unii oameni n-au ce căuta acolo, nu se potrivesc cu nimic, nici cu anotimpul, nici cu lumina momentului, nici cu inţelesul subiectului. Trebuie să ai răbdare, spune domnul M., pănă ce in obiectiv ajunge doar inventarul uman care se pupă cu locul. In logica profesională, anumite categorii de vizitatori şi de gură-cască sunt un "inventar" uman care face rău naturii. Teribilă definiţie a incompatibilităţii dintre om şi ţară.


UNA DINTRE REGULILE MARI ale jurnalisticii e să nu pui in discuţie infirmităţile, infăţişarea individului, problemele lui de sănătate. Pe un canal tv apare din cănd in cănd o "minunată doamnă" obeză, care se fandoseşte ca o codană şi-şi dă importanţă, deşi nu e deloc clar ce motive ar avea. E normal să găndeşti că plăteşte, ca să apară, şi că apelativul - minunata doamnă G. - e şi el o chestiune de contract. Cu bani mai mulţi, balena s-ar fi numit "gingaşa doamnă". E una din situaţiile in care persoana, pe care ar fi s-o menajăm, forţează deontologia gazetărească, obligă la un punct de vedere. Mulţi politicieni au ca şi "minunata" vădite probleme psihiatrice - cum ar fi obsesia de a arăta ceea ce ar fi de ascuns - pe care le speculează ca să obţină notorietate. Şi, atunci, ce-i de făcut? Ne prefacem că nu observăm cum ruşinează "minunata doamnă" micul ecran cu alintul ei de silfidă de mare tonaj?


PUS SĂ-ŞI POVESTEASCĂ succesele intr-un interviu de ziar, vedeta unui ansamblu lăutăresc spune că şi-a dat doctoratul in muzică la o academie particulară şi că profesorii acesteia au fost impresionaţi de interpretările sale neconvenţionale. In final mărturiseşte că şi-a dat doctoratul in solz de peşte şi că a trebuit să vină cu solzul de acasă, de la crapul de Dunăre. Mai mult de atăt n-ar fi decăt un titlu academic pentru hăulitul din frunză.


CU MULŢI ANI IN URMĂ mă găseam impreună cu soţia mea intr-un tren din fosta Republică Democratică Germană. Era iarnă, vagonul, deşi un pic mai ingrijit ca la noi, avea mohorala specifică "navetelor" din toate ţările din Est, iar bătrăna, care ne privea cu mare luare-aminte de pe banca din faţă, nu avea deloc o privire prietenoasă. Ne cerceta, din clipa in care am urcat, ca şi cum ne aştepta. Poate şi din cauză că era iarnă şi trenul era pustiu şi rece, vorbeam cu soţia mea in şoaptă, incercănd să ignorăm ostilitatea bătrănei. La un moment dat, aceasta a zis scurt: Rumuni, tzigan. Doar atăt. Era ca o sentinţă. In alte imprejurări, cu altă legislaţie şi cu alte relaţii politice intre RSR şi RDG, ar fi avut mai multe de zis. De unde ştia ea că suntem romăni? Ce motive avea să ne facă ţigani, deşi nimic din infăţişarea şi purtarea noastră n-o arăta c-am fi? Iată intrebări care incă mă mai muncesc. Ţin nemţii şovinismul in ei ca pe un căine in lanţ, dar şi cănd ii dau drumul!