Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O faimoasa dilema ii imparte pe sociologi si pe istorici in nenumarate tabere si scoli: sunt ideile unui magistrat londonez eficiente pentru un taran bulgar? Oare un aztec ar pricepe vreo iota din logica si spiritul islamismului?
 |
In functie de raspunsurile pe care le ofera, cercetatorii se impart in trei tabere: prima - tabara sincronist sau developmentalist - sustine ca totul e posibil, ca Dolhasca va adopta rapid manierele pariziene; a doua tabara - sa-i spunem izolationist - afirma ca, dimpotriva, e greu sa gasesti vreo punte de legatura intre Dolhasca si Paris, ca diferentele sunt insurmontabile. O a treia tabara, impaciuitoare, considera ca lucrurile sunt nuantate si se intalnesc undeva la mijloc. Asupra acesteia din urma merita sa staruim.
La jumatatea secolului trecut, pe masura ce statele africane isi obtineau independenta, problema universalitatii valorilor si institutiilor occidentale, devenea tot mai flagranta. In mod bizar, natiunile africane se dovedeau incapabile sa creeze administratii, democratii si legislatii eficiente. Erau ele inferioare? Sau, de fapt, organizarea statala si democratia sunt inventii occidentale care - in lipsa unor evolutii istorice de tip occidental - nu aveau cum sa fie intelese si asumate eficient de africani? E greu sa te nasti intr-un trib animist si sa pricepi peste noapte cum stau lucrurile cu individualismul contractualist.
Un lucru similar s-a petrecut in tarile islamice. Dupa o perioada in care acestea au incercat o laicizare de tip occidental, dupa ce s-au copiat, mai mult sau mai putin entuziast, doctrine politice specifice Occidentului (Islamul nu a creat nici o ideologie politica semnificativa, dupa cum Europa nu a creat nici o religie importanta, spune Huntington), arabii au fost nevoiti sa redescopere valorile Islamului - singurele naturale pentru ei. In acest moment, in Irak, America incearca cu disperare sa gaseasca un raspuns pozitiv la intrebarea: este capabil un stat islamist de o democratie liberala autentica?
Pe masura ce ne apropiem de Europa de Est, lucrurile devin mai complicate. Civilizatia ortodoxa este, alaturi de Occident, parte integranta a marii civilizatii crestine; totusi, ea a dezvoltat o spiritualitate specifica si a cunoscut o istorie proprie. In timp ce Occidentul isi vedea de Renastere si Reforma, romanii se zburleau la turci, si rusii la mongoli; Occidentul a privit spre Roma, ortodocsii spre Bizant (romanii, ce-i drept, au privit impaciuitor in ambele directii). Gratie afinitatilor elective cu Vestul, lumea ortodoxa a reusit - mai intai la inceputul secolului XX, apoi dupa 1989 - sa paseasca pe calea democratiei si statului de drept, desi sunt frecvente momentele cand spiritul slav ori bizantin isi pierde apetitul capitalist ori democratic. Pe de alta parte, pare aproape imposibil ca doctrinele si ideologiile din Estul Europei sa le urmeze intocmai pe cele occidentale. Doctrina crestin-democrata, de pilda, a aparut in lumea catolica italiana, fiind rezultatul unor probleme cu care, in fond, romanii nu s-au confruntat niciodata. Iata de ce o astfel de doctrina va prinde anevoios aici: nu e la ea acasa, nu vorbeste (inca) pe limba bastinasilor.
Mult mai adaptabile, socialismul si liberalismul au devenit dupa 1989 principalele doctrine de tip occidental ale Romaniei. Liberalismul s-a dezvoltat greu, pe masura ce a luat nastere o clasa de mijloc occidentalizata, in timp ce socialismul a reprezentat, mai bine de un deceniu, o forma dichisita de comunism, apropiindu-se abia in ultimii ani de rigorile social-democratiei. Cele doua doctrine nu pot insa epuiza nevoile ideologice ale alegatorului roman. In aceasta zona a Europei, statul national a aparut cu intarziere. Daca in Occident problema nationala a fost transata, in general, intre sfarsitul Evului Mediu si epoca Luminilor, in Est, existenta marilor imperii (Austro-Ungar, Otoman, Tarist) a intarziat acest deznodamant pana la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Altfel spus, in anii care s-au dovedit decisivi pentru decantarea unui spirit al popoarelor (1700-1900), romanii - esticii in general - s-au format in logica idealului national, in timp ce occidentalii au facut logica conflictului stanga-dreapta (conservatorism versus liberalism, liberalism versus socialism). Informatia genetica a esticilor este, din acest punct de vedere, infinit mai impregnata de ideea nationala, decat in Vest. Cultura moderna a statelor estice a fost creata de luptatorii pentru ideea nationala. Inteligentia - intelectualitatea specifica estului - a fost una funciarmente nationalista (in sensul cel mai bun si curat). Pe de alta parte, dat fiind caracterul recent si insuficient consolidat al statelor nationale din est (nimeni nu contesta existenta Olandei sau Frantei, dar cea a Belarusului, Moldovei, Bosniei, ridica inca probleme), generatii succesive de elite din aceste state au fost formate in scopul de a prezerva integritatea si fiinta nationala. E poate un cliseu, dar e perfect intemeiat: in urma cu 15 ani, in aceasta zona inca se nasteau sau se divizau tari...
Asa stand lucrurile, pare firesc ca lumea ortodoxa sa creeze o familie politica specifica: cea nationala. Ar fi gresit sa judecam doctrina nationala prin prisma experientelor occidentale, pentru ca ea nu constituie o doctrina de import. Nationalismul ortodox nu este inrudit cu cel vestic si nu poate fi asociat cu formele aberante ale acestuia. La drept vorbind, este posibil ca nationalismul estic sa reprezinte singura contributie originala a lumii ortodoxe in istoria ideologiilor politice. Fireste, edificarea unei astfel de doctrine nu este lipsita de erori si false solutii. Dar ea reprezinta o creatie originala, in timp ce doctrinele alternative (socialismul, liberalismul) sunt doar traduse si adaptate. Din acest motiv, ceea ce numim adesea, cu o grimasa superficiala, partid nationalist reprezinta, in ultima instanta, cel mai trudnic, acut si autentic raspuns dat radicalelor noastre dileme identitare.
Citește pe Antena3.ro
