Doi oameni după care se ţine primăvara

Între atâţia fanfaroni, lichele, puş­la­male, loaze, cozi de topor, pramatii, hai­manale, otrepe, marţafoi, micimani, maimuţoi, pumnangii, zarvagii şi zarzavagii se mai iveşte prin biata noastră lume românească şi câte un om pentru care merită să-ţi fie dragă via­ţa şi să te bucuri din toată inima c-a venit sau că urmează să vină pri­mă­vara. Sunt, o spun cu toată amă­ră­ciunea, tot mai puţini astfel de oa­meni. Dar nu pentru că sunt puţini, ci pentru că celorlalţi le este frică de as­cu­ţimea minţii şi de profunzimea su­fle­tului lor, oameni aceştia alcătu­iesc singura minoritate care nu este încă reprezentată în Parlament.

Fără a fi dificili, nu sunt totuşi oameni co­mozi. Fără a cere mult, nu se mul­ţu­mesc cu puţin. Ar merita să ceară to­tul, fiindcă ei dau totul. Oamenii din pricina cărora îmi place să cred că vine pe lume primăvara strică media de urâţenie cu frumuseţea visurilor lor şi strică media de mediocritate cu înălţimea gândurilor lor, şi strică me­dia de răutate cu bunătatea firii lor, şi strică media de frică cu îndrăzneala ges­turilor lor, şi strică media de reali­ta­te cenuşie cu viul culorilor din viaţa lor, şi, mai cu seamă, strică media de in­diferenţă prin faptul „condam­na­bil” că le pasă. De asta se şi im­plică, fiindcă le pasă. De asta îi şi doare tot ce este sub medie, deoarece le pasă. De asta şi urlă în ei înşişi de ne­pu­tin­ţe­le ţării acesteia în care le-a fost dat să se nască. De asta şi stăruie să go­neas­că prostia din jur cu primăvara din preajma lor. De asta şi vine pri­mă­va­ra, ca ei să poată goni, o dată cu pros­tia, şi frigul. Îţi trebuie curaj, nu glu­­mă pentru asta.

Oamenii despre care vreau să vorbesc nu duc lipsă de aşa ceva. La ei curajul e trecut în acte. Aşa îi şi cheamă pe cei doi: Curaj. Pe el, şi Adrian, pe ea, şi Aurelia. Sunt soţ şi soţie. Amândoi ţin sub ob­servaţie vârstele timpului. Ea, trecutul, el, viitorul. Ea conduce un centru de bătrâni. Dumnezeule, am avut tristul privilegiu să văd acolo în ce fel de ruină îl poate transforma viaţa pe om, cum ţi se poate duce mintea pe coclauri, deşi ai fost până mai ieri doctor docent, general de armată, di­rector de bancă, arhitect, scriitor sau ac­tor! Am văzut însă totodată cum ea, doctoriţa Aurelia Curaj, în­cerca să îndulcească toate aceste nedreptăţi stri­gătoare la cer, umplându-şi zi de zi viaţa cu ele, fără să-şi piar­dă răb­darea şi fără să fie nici o cli­pă tentată­ să se certe cu Dumne­zeu. De altfel, aco­lo, la Centrul Geron, chiar ea, doc­toriţa, pare să fie Dumnezeu, poa­te cel mai în­ţe­le­gă­tor şi mai blând din­tre toţi dumnezeii pe care i-am cu­nos­cut eu până acum.

El conduce o instituţie care se ocupă de finanţarea, administrarea şi gestionarea proiectelor de cercetare din învăţământul superior. Intră aici cam tot ce ţine de dezvoltare şi inovare. Profesorul Adrian Curaj e un per­sonaj tare neastâmpărat. În sensul cel mai direct al cuvântului. Omul ăsta e bântuit tot timpul de idei, aleargă de colo până colo, prin ţară şi prin Europa, cu ideile respective după el. Cine după cine fuge, nu ştiu. Cert este că, de cele mai multe ori, din idei cresc proiecte, iar din pro­iecte pare să crească un viitor pro­mi­ţă­tor. Un viitor care va deveni, trebuie să devină, prezentul copiilor noştri, fiindcă noi...

Trebuie să ai timp şi curaj ca să nu­meri drumurile pe care le au zilnic de parcurs cei doi Curaj. Şi mai ales să te poţi minuna pe îndelete de pri­măvara ce le însoţeşte paşii pretutindeni. Şi asta nu doar primăvara. Eu i-am întâlnit în toate celelalte anotimpuri. Mereu a fost la fel. Între atâţia demagogi, ipocriţi, indolenţi, mincinoşi şi farisei, Aurelia şi Adrian Curaj sunt doi mari dătători de speranţă. Poate din cauza faptului că pun câte un strop de dragoste în toate lucrurile pe care le fac. Şi poate că puţin şi din cauza primăverii care se ţine tot timpul după ei.