Între atâţia fanfaroni, lichele, puşlamale, loaze, cozi de topor, pramatii, haimanale, otrepe, marţafoi, micimani, maimuţoi, pumnangii, zarvagii şi zarzavagii se mai iveşte prin biata noastră lume românească şi câte un om pentru care merită să-ţi fie dragă viaţa şi să te bucuri din toată inima c-a venit sau că urmează să vină primăvara. Sunt, o spun cu toată amărăciunea, tot mai puţini astfel de oameni. Dar nu pentru că sunt puţini, ci pentru că celorlalţi le este frică de ascuţimea minţii şi de profunzimea sufletului lor, oameni aceştia alcătuiesc singura minoritate care nu este încă reprezentată în Parlament.
Fără a fi dificili, nu sunt totuşi oameni comozi. Fără a cere mult, nu se mulţumesc cu puţin. Ar merita să ceară totul, fiindcă ei dau totul. Oamenii din pricina cărora îmi place să cred că vine pe lume primăvara strică media de urâţenie cu frumuseţea visurilor lor şi strică media de mediocritate cu înălţimea gândurilor lor, şi strică media de răutate cu bunătatea firii lor, şi strică media de frică cu îndrăzneala gesturilor lor, şi strică media de realitate cenuşie cu viul culorilor din viaţa lor, şi, mai cu seamă, strică media de indiferenţă prin faptul „condamnabil” că le pasă. De asta se şi implică, fiindcă le pasă. De asta îi şi doare tot ce este sub medie, deoarece le pasă. De asta şi urlă în ei înşişi de neputinţele ţării acesteia în care le-a fost dat să se nască. De asta şi stăruie să gonească prostia din jur cu primăvara din preajma lor. De asta şi vine primăvara, ca ei să poată goni, o dată cu prostia, şi frigul. Îţi trebuie curaj, nu glumă pentru asta.
Oamenii despre care vreau să vorbesc nu duc lipsă de aşa ceva. La ei curajul e trecut în acte. Aşa îi şi cheamă pe cei doi: Curaj. Pe el, şi Adrian, pe ea, şi Aurelia. Sunt soţ şi soţie. Amândoi ţin sub observaţie vârstele timpului. Ea, trecutul, el, viitorul. Ea conduce un centru de bătrâni. Dumnezeule, am avut tristul privilegiu să văd acolo în ce fel de ruină îl poate transforma viaţa pe om, cum ţi se poate duce mintea pe coclauri, deşi ai fost până mai ieri doctor docent, general de armată, director de bancă, arhitect, scriitor sau actor! Am văzut însă totodată cum ea, doctoriţa Aurelia Curaj, încerca să îndulcească toate aceste nedreptăţi strigătoare la cer, umplându-şi zi de zi viaţa cu ele, fără să-şi piardă răbdarea şi fără să fie nici o clipă tentată să se certe cu Dumnezeu. De altfel, acolo, la Centrul Geron, chiar ea, doctoriţa, pare să fie Dumnezeu, poate cel mai înţelegător şi mai blând dintre toţi dumnezeii pe care i-am cunoscut eu până acum.
El conduce o instituţie care se ocupă de finanţarea, administrarea şi gestionarea proiectelor de cercetare din învăţământul superior. Intră aici cam tot ce ţine de dezvoltare şi inovare. Profesorul Adrian Curaj e un personaj tare neastâmpărat. În sensul cel mai direct al cuvântului. Omul ăsta e bântuit tot timpul de idei, aleargă de colo până colo, prin ţară şi prin Europa, cu ideile respective după el. Cine după cine fuge, nu ştiu. Cert este că, de cele mai multe ori, din idei cresc proiecte, iar din proiecte pare să crească un viitor promiţător. Un viitor care va deveni, trebuie să devină, prezentul copiilor noştri, fiindcă noi...
Trebuie să ai timp şi curaj ca să numeri drumurile pe care le au zilnic de parcurs cei doi Curaj. Şi mai ales să te poţi minuna pe îndelete de primăvara ce le însoţeşte paşii pretutindeni. Şi asta nu doar primăvara. Eu i-am întâlnit în toate celelalte anotimpuri. Mereu a fost la fel. Între atâţia demagogi, ipocriţi, indolenţi, mincinoşi şi farisei, Aurelia şi Adrian Curaj sunt doi mari dătători de speranţă. Poate din cauza faptului că pun câte un strop de dragoste în toate lucrurile pe care le fac. Şi poate că puţin şi din cauza primăverii care se ţine tot timpul după ei.