Domnul Florea din Mediaş

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Am publicat, pînă în anul 1980, cîteva interviuri şi reportaje cu proscrişi din provincie, neştiind dinainte cît de proscrişi erau şi ce riscam. Corect e să spun c-am făcut-o dintr-un fond de inconştienţă cronicizată, nu ca să devin un subiect al rezistenţei intelectuale.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Am publicat, pînă în anul 1980, cîteva interviuri şi reportaje cu proscrişi din provincie, neştiind dinainte cît de proscrişi erau şi ce riscam. Corect e să spun c-am făcut-o dintr-un fond de inconştienţă cronicizată, nu ca să devin un subiect al rezistenţei intelectuale.

Pe trei dintre ei îi ţin minte foarte bine, întrucît, după ce interviurile şi reportajele au apărut, nişte colegi de bine m-au întrebat dac-am avut aprobare. Lucrurile se petreceau în felul următor: mi se povestea întîmplător despre ei, despre oamenii excepţionali, fără să mi se spună că făcuseră puşcărie la Canal sau la Aiud, iar eu, alertat de performanţele lor profesionale, mă duceam la comitetele de partid ale fabricilor unde activau şi, cu legitimaţia de ziarist la Flacăra în mînă, obţineam acordul local.

Cei din fabrică nu-şi puteau imagina că puteam fi atît de zăpăuc, încît să nu am liber la personaj de la redacţie şi de la Secţia de presă din Comitetul Central, iar în redacţie aveam credit, cam din aceleaşi motive.

Cei trei ingineri inventatori cu biografii ascunse de duşmani ai poporului erau: cumnatul lui Horia Sima, pe numele său inginerul Valer Florea, de la Emailul Roşu din Mediaş, inginerul Aramă, de la Uzinele Progresul, din Brăila, şi un universitar din Timişoara al cărui nume nu-l mai reţin, somitate în domeniul motoarelor electrice. Inginerul Valer Florea a împlinit 93 de ani. Din cînd în cînd, vorbim la telefon. După ce mi-a trimis o carte cu vieţile unor oameni de seamă din Mediaş, unde i se dedică un capitol, şi ne-am lămurit în ce împrejurări am ajuns la domnia sa, pe vremea cînd conta ca eminenţa cenuşie a industriei naţionale de e-mail-uri, dar şi ca mare proscris, am discutat despre tot felul de lucruri. La telefon, dacă nu mi-ar fi spus că e trecut bine de nouăzeci de ani, aş fi crezut că vorbesc cu un vîrstnic, nu foarte în vîrstă, verde la minte şi cu un umor de înţelept consolat cu toate.

Cum le mai potriveşte timpul! Pe eminentul chimist Florea l-a salvat ştiinţa. Ca şi pe inginerul Aramă, ca şi pe alţi mari meseriaşi şi excelenţe naţionale în profesie, care au fost "reintegraţi", pentru că treaba nu mergea fără ei. Simţeam, după cum se uitau unii la alţii şmecherii de la partid, că era o problemă cu acest Florea, însă care era problema nu mi s-a spus. Marele specialist în e-mail-uri industriale era foarte respectat şi în laborator, şi la conducere, numai că şi respectul suferea o cenzură. După ce m-am despărţit de chimistul Florea, mi-am exprimat, în biroul directorului, entuziasmul faţă de întîmplare. Ce bucurie, am zis, că pot să stau de vorbă, ca gazetar, cu astfel de oameni. Cu ei îmi fac adevărata facultate. Dintr-odată, ca şi cum aş fi venit din Bucureşti cu un liber la sentimente, la trăiri deschise, sincere, atît directorul, cît şi ţuţării, care mă dublaseră peste tot, inclusiv în timpul convorbirii cu Florea, s-au arătat prietenoşi şi întrucîtva solidari cu cauza, cu secretul domnului Florea. Între ei îşi ziceau tovarăşe – tovarăşe director, tovarăşe secretar de partid –, dar lui Florea îi spuneau domnul Florea. Domnul inginer.