Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Primavara si-a descoperit fara sfiala trupul inmiresmat. E proaspata si curata ca o fecioara. Pielea-i inflorita in toate culorile pamantului straluceste in soarele bland-stapanitor. Pasesc insingurat pe campul inviorat, atent sa deslusesc orice fosnet al ierbii, orice tril slobozit de pasarile cerului. Randunele cicalitoare, iuti ca sfarlezele, canta necontenit in acrobatii ce-ti taie rasuflarea. Pitigoi cu glas subtire, de tenori, tasnesc din lanul de grau, se inalta brusc si apoi coboara, pitindu-se in tufele de pe marginea cararii abia zvantate. Mierle negre se tanguie in departarea nucilor golasi, iviti in viile dezgropate de-o saptamana. O barza pluteste deasupra, lin ca avioanele din hartie pe care le aruncam in copilarie. Se lasa purtata de palele de vant si deodata atinge moturile trifoiului imbobocit. Calca tantos, cu ciocul semetit in aerul dulce al campiei magice. Dinspre zavoiul rasarit pe malul Oltului se aude cucul. Ii raspunde o pupaza, si harmalaia se porneste de-a valma cu sticletii, cotofenele, ciocarliile si ciorile, cu pasaretul cel gures risipit alandala. Stoluri de vrabii neastamparate impestriteaza vazduhul, ciripind jucaus. Or fi recunoscut copilul de odinioara din mine si-l intampina astfel, incerc sa-mi explic corul acestei fericiri neatinse de nimic. Inima mi-a luat-o razna, o simt zbatandu-se sa iasa din piept, s-o ia la goana pe intinsoarea mitica. Mi-e cu neputinta s-o linistesc, e ca un armasar cuprins de calduri. Ma intind pe o ridicatura de nisip si ma abandonez mirarii. Mirarii de a ma tulbura ori de cate ori dorul ma intoarce la origini, la fantana ce mi-a potolit setea la inceputurile destinului. Mirarii de a ma desprinde mereu ajuns acolo, de a ma bucura cum nu reusesc nicaieri. Si ma intorc ca la o iubita de care soarta m-a despartit tocmai ca s-o doresc insuportabil. Osandit s-o car cu mine de-a pururi, chinuit de alean si durere.
● Intru in sat pe o linie batuta cu pasul deseori, atunci. Dau cu ochii de o curte chivernisita candva. Acum, ulucile, atatea cate mai sunt, au putrezit. Par niste dinti maruntiti de carii. Cioturi innegrite pe gingiile hade. Casa e paraginita, ca si batatura, saracia le-a potopit neiertator. Geamuri sparte, carpite cu bucati de carton ingalbenit, ca si cand ar fi nelocuite. Parasite pe veci. Prin golurile din gard zaresc doua fapturi. O batranica, infasurata in zdrente, cu fata supta de varsta, in chenarul gros al broboadei desirate de vreme. Sa aiba vreo optzeci de ani. Sade ghemuita pe prispa, alaturi de prostul satului (ciupleag la minte de mic), tinandu-si de urat unul altuia. Doua suflete de pripas, adunate la un loc de singuratate si nevolnicie. Asa lipiti si decrepiti aduc a naluciri, ramasite de precaritate potrivnica. Stau nemiscati si sporovaiesc in soapta. Nici sa vorbeasca tare nu mai au putere, caci doar Dumnezeu stie daca au pus in gura ceva in zilele din urma. Din marul izbucnit in floare chiar la coltul prispei se scutura alene petale diafane, usoare si ireale. Cad necontenit pe trupurile pipernicite ale bietelor aratari, ca un praf de zapada, in lumina limpede a amiezii. Si, credeti-ma, e cel mai innebunitor mar inflorit pe care l-am vazut vreodata! La ce le-o folosi oare frumusetea asta napastuitilor nimeriti sub coama-i de splendoare?
● Se facea ca sunt iarasi elev. Imi azvarleam penarul si caietele in ghiozdan si o tuleam la scoala. Curios din cale-afara si nerabdator sa sune clopotelul, sa incingem o miuta in recreatiile intotdeauna prea scurte. Dar azi ni se schimbase, nitam-nisam, orarul, fara ca cineva sa ne anunte. Aveam o ora de Iubire, doua de Generozitate, alta de Duiosie, ceva Modestie si, la sfarsit, Onestitate. Maine continuam cu Patriotism, Loialitate, Prietenie, Recunostinta si Mila. Si tot asa, niste materii noi si ciudate in curiculara stramta a vremii. Chiar, de ce nu s-ar preda disciplinele astea la clasele primare? Fiindca si iubirea, si duiosia, si prietenia, si toate cele se invata, prin exercitiu zilnic. Ehe, ce oameni ar mai iesi astfel din scoli!....
● S-a innoptat de-a binelea. In curand, Hristos va invia din nou, nefericitul! Trec pe ulita copilariei, clatinat de emotii. In tihna noptatica, un caine latra degeaba, undeva. Ragusit si blazat. Calc rar si dintr-odata mi se pare ca sunt un urias. D-aia si curtile se micsoreaza straniu, cat sa le cercetez fiecare ascunzis. Daca nu m-as feri, le-as strivi sub calcatura urieseasca. Pana si stelele imi sunt aproape. Mai-mai sa le lovesc cu fruntea. Doamne, si ce dodoloate sunt! Si frig de ti se aprinde carnea. Incremenesc in uimire, cu capul varat printre stelele arzatoare. Sa-mi ia parul foc, zau nu va mint! Imping poarta si ma strecor in casa dintai, care mi-a leganat copilaria. Ce mai scamatorie, incap pe usa dintotdeauna! Unde s-o fi dus uriasul ce mi se nazarise ca sunt adineauri? Culmea, chiar si patul ma incape, semn ca basmele nu dureaza decat o clipa... Nu mai mult decat copilaria, adica. Pe care am sarbatorit-o alaltaieri...
Citește pe Antena3.ro
