Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
■ “Te-ai făcut la Sorcovă ?” mă întreba câte un curios pe uliţele satului amorţit de ger, imediat după Anul Nou. “M-am făcut”, îi răspundeam eu şi nu minţeam. Căci în ultima seară a anului plecam mereu să-mi colind neamurile, să-i descântec de sănătate şi viaţă lungă. Şi nu plecam singur, ci îl luam cu mine pe Marcel Cone, camaradul meu de peste timp. Cu noi mergea şi vară-mea, Floricica, deşi încălcam astfel regula locului, băieţi cu băieţi şi fete cu fete. Dar nu-mi păsa, să zică ce-or vrea, îmi repetam în gând şi râdeam în hohote. Spre miezul nopţii ne înapoiam acasă, îmbujoraţi şi osteniţi, împărţeam câştigul şi dormeam buştean.
În anul abia sfârşit, în cea din urmă zi de decembrie, m-am făcut iarăşi la Sorcovă, pe liniile Islazului. L-am avut alături pe nelipsitul Marcel, pe un vecin din copilărie, Daniel, şi pe amicii veniţi de la Bucureşti pentru revelion. Oho, şi să ne fi văzut, o ceată pe cinste !, cu sorcove din nuiele de măr şi păr, cu un buchet de busuioc uscat la un capăt, legat cu fir roşu de lână. Am început urările de la Costică Oancea, verişorul mamei, am trecut apoi pe la Paul Cone şi am terminat la Darie Oancea, unchiul meu. Gazdele ne-au întâmpinat cu cozonac şi vin roşu, cu odăile dereticate, ca de sărbători. I-am simţit uşor tulburaţi de gestul nostru şi parcă le-am adus aminte de timpurile în care casele le erau pline de moşi şi strămoşi, iar ei nu fuseseră încă la horă. “Să trăiţi, să-ntineriţi ca merii, ca perii/ În mijlocul verii !” le-am cântat cam împiedicat şi le-am atins fruntea cu rămurelele de busuioc, aşa, să-i însoţească norocul pretutindeni. Cu ei astfel dezvârstniciţi mi s-a părut că am întinerit şi noi, colindătorii de ocazie. Jocul ăsta inocent de copii ne-a înfrunzit o clipă sufletele în cea mai pură bucurie. Întors la origini, mă rog ca datinile păstrate de secole să reziste barbariei corporatiste, deşi cine mai e “tare ca piatra, iute ca săgeata” astăzi ?
■ După treizeci de ani revin la Islaz de revelion. Lumea s-a schimbat, noi aşijderea, dar mă tem că nu în bine. Atunci, ma-marea şi tata-mare mă aşteptau la poartă, primeniţi şi nerăbdători să-şi strângă în braţe nepotul student la Drept. Se mândreau cu izbânda mea şi aveau de ce, cineva le ducea mai departe neamul şi-l ridica din glodul aspru. Ajuns la casa ce mi-a legănat copilăria, bunicii mei nu au răspuns, cu toate că i-am strigat îndestul. I-am găsit în cimitir, sub lespedele mute şi grele de beton, le-am aprins o lumânare şi le-am mulţumit, clătinându-mă, pentru tot. Şi fiindcă se aflau în preajmă, m-am închinat şi la crucea unchiului Mitică Oancea şi a lui Toma Dorcea, Dumnezeu să-i odihnească în pace !
■ Cimitirul din sat a rămas fără gard, ţăranii l-au furat, că prea se plângeau morţii că îi astupă strânsoarea de ciment. Acum, răposaţii ies din ţarcul veşnic când li se năzare şi se plimbă pe săturate pe coclaurile de altădată. Numai de-ar putea păşi, sărmanii !, prin bălăriile dintre cruci, crescute alandala peste mormintele părăginite. O aşa neorânduială şi depravare, cum zice un localnic, n-am întâlnit nicăieri, vă jur ! Viii din sat şi-au abandonat rudele petrecute dincolo şi uitarea a rodit boscheţi de nepătruns. Cum şi-o privi popa enoriaşii printre tufele acelea sălbatice şi îndesite primejdios ? Cum s-or îngădui între ei islăzenii, nu le-o fi ruşine de ei înşişi şi de părinţii îngropaţi acolo ? Ar trebui să le crape obrazul şi să nu închidă un ochi până nu curăţă cimitirul de mărăcini şi de vegetaţia răsărită cu spor prisoselnic. Să se scuture de puturoşenie şi să se roage săptămâni în şir ca Domnul să le ierte păcatul de a-şi dispreţui morţii. Păcatul desacralizării ritualului fără de care am vieţui precum animalele.
■ Un avocat septuagenar din Roma s-a săturat de tumultul metropolei şi s-a mutat la Islaz, de unde îi este şi soţia. A construit pe malul Dunării, lângă fostul conac boieresc, o pensiune de mai mare frumuseţea. În încăperile desenate cu gust şi rafinament şi-a cărat o bucăţică din ţara lui, amintiri adunate o viaţă. Romanul, venit de data aceasta paşnic în Dacia, a reuşit în câţiva ani să civilizeze un colţ încremenit şi prăfuit. De ceva vreme, pensiunea “Giulia” este o oază de bun gust şi cochetărie, un spaţiu al confortului, iar de nu mă credeţi, poftiţi de-o vizitaţi !
Citește pe Antena3.ro
