Dorul Islazului

■ “Te-ai  făcut la Sorcovă ?” mă întreba câte un  curios pe uliţele satului amorţit de ger, imediat după Anul Nou. “M-am făcut”, îi răspundeam eu şi nu minţeam. Căci în ultima seară a anului plecam mereu să-mi colind  neamurile, să-i descântec de sănătate şi viaţă  lungă. Şi nu plecam singur, ci  îl  luam cu mine pe Marcel Cone, camaradul meu de peste timp. Cu noi mergea şi vară-mea, Floricica, deşi încălcam  astfel regula locului, băieţi  cu băieţi şi fete cu fete. Dar nu-mi păsa, să zică ce-or vrea, îmi repetam în gând şi  râdeam  în hohote. Spre miezul nopţii ne înapoiam acasă, îmbujoraţi   şi osteniţi, împărţeam câştigul şi dormeam buştean.
În anul abia sfârşit, în cea din urmă zi de decembrie, m-am făcut  iarăşi la Sorcovă, pe liniile Islazului. L-am avut alături pe nelipsitul Marcel, pe un vecin din  copilărie, Daniel, şi pe amicii veniţi de la Bucureşti pentru revelion. Oho, şi să ne fi văzut, o ceată pe cinste !, cu sorcove din  nuiele de măr şi păr,  cu un buchet de busuioc uscat la un capăt, legat cu fir roşu de lână. Am început urările de la Costică Oancea, verişorul mamei, am trecut apoi pe la Paul Cone şi am terminat la Darie Oancea,  unchiul meu. Gazdele ne-au întâmpinat cu cozonac şi vin roşu, cu odăile dereticate, ca de sărbători. I-am simţit uşor tulburaţi  de gestul nostru şi parcă le-am adus aminte de timpurile  în care casele le erau pline de moşi şi strămoşi, iar ei nu fuseseră încă la horă. “Să trăiţi,  să-ntineriţi ca merii, ca perii/ În mijlocul verii !” le-am cântat cam împiedicat  şi le-am atins fruntea cu rămurelele de busuioc, aşa, să-i însoţească norocul pretutindeni. Cu ei astfel dezvârstniciţi mi s-a părut că am întinerit  şi noi, colindătorii de ocazie. Jocul ăsta inocent de copii ne-a înfrunzit o clipă sufletele în cea mai pură bucurie. Întors la origini, mă rog ca datinile  păstrate de secole să reziste barbariei corporatiste, deşi cine mai e “tare ca piatra, iute ca săgeata” astăzi ?

■ După treizeci de  ani revin   la Islaz de revelion. Lumea  s-a schimbat, noi aşijderea,  dar mă tem că nu  în bine. Atunci, ma-marea şi tata-mare mă aşteptau la poartă, primeniţi şi nerăbdători să-şi strângă în braţe nepotul student la Drept. Se mândreau cu  izbânda mea şi aveau de ce, cineva le ducea mai departe neamul şi-l  ridica din glodul aspru. Ajuns la casa ce mi-a legănat  copilăria, bunicii mei nu au răspuns, cu toate că i-am strigat îndestul. I-am găsit în cimitir, sub lespedele mute şi grele de beton, le-am aprins  o  lumânare şi le-am  mulţumit, clătinându-mă, pentru  tot. Şi fiindcă se aflau în preajmă, m-am închinat şi la crucea unchiului Mitică Oancea şi a lui Toma Dorcea, Dumnezeu să-i odihnească în  pace !

■ Cimitirul din sat a rămas fără gard, ţăranii l-au furat, că prea se plângeau morţii că îi astupă  strânsoarea de ciment. Acum, răposaţii ies din ţarcul veşnic când li se năzare  şi  se plimbă pe săturate pe coclaurile de altădată. Numai  de-ar putea păşi, sărmanii !, prin bălăriile dintre cruci, crescute alandala peste mormintele părăginite. O aşa neorânduială şi depravare, cum zice un localnic, n-am întâlnit nicăieri, vă jur ! Viii din sat şi-au abandonat  rudele petrecute dincolo şi uitarea  a rodit boscheţi de nepătruns. Cum şi-o privi popa enoriaşii printre tufele acelea sălbatice  şi îndesite primejdios ? Cum s-or îngădui între  ei islăzenii, nu le-o fi ruşine de ei înşişi şi de părinţii îngropaţi acolo ? Ar trebui să le crape obrazul  şi să nu  închidă  un ochi până nu curăţă cimitirul  de mărăcini şi de vegetaţia răsărită cu spor prisoselnic. Să se scuture de puturoşenie şi să se roage săptămâni în şir ca Domnul să le ierte păcatul de a-şi dispreţui  morţii. Păcatul desacralizării ritualului fără de care am vieţui precum animalele.

■ Un avocat septuagenar din Roma s-a săturat de tumultul metropolei  şi s-a mutat la Islaz, de unde îi este şi soţia. A construit  pe malul Dunării, lângă fostul conac boieresc, o pensiune de mai mare frumuseţea. În încăperile desenate cu gust şi rafinament şi-a cărat o bucăţică din ţara lui, amintiri adunate o viaţă. Romanul, venit de data aceasta paşnic în Dacia, a reuşit în câţiva ani să civilizeze un colţ încremenit şi prăfuit. De ceva vreme, pensiunea “Giulia” este o oază de bun gust şi cochetărie, un spaţiu al confortului, iar de nu mă  credeţi, poftiţi de-o vizitaţi !