Cunosc un domn care ar fi putut fi foarte bogat, unul dintre cei care ar fi putut să apară în clasamentele anuale ale averilor mari, dar care s-a oprit din câştig la un venit anual "suportabil". Vorba îi aparţine şi vrea să spună că, pentru felul în care şi-a dorit el să trăiască, un venit mai mare ar fi fost insuportabil, stânjenitor, generator de griji. Într-un fel, modul în care acest domn se raportează la bani e asemănător cu al puturosului. Îmi ajunge cât am, zice săracul care vrea să-şi justifice lenevia, comoditatea.
Dar asemănător numai într-un fel, deoarece persoana despre care scriu nu e un om sărac. Domnul cu un nivel de trai suportabil mi s-a explicat şi prin câteva cugetări proprii. Am găsit că e adevărată, deşteaptă şi bine spusă următoarea zicere: Avut nu e omul care poate să-şi cumpere tot ce pofteşte, ci omul care are tot ce-i trebuie.
Am făcut cunoştinţă cu domnia sa în urmă cu nişte ani. Mergeam la casa unui prieten "de sâmbătă şi de duminică", dintr-un sat cu pădure, nu departe de Bucureşti, şi pe drum am oprit câteva minute, ca să se igienizeze doamnele după nişte tufişuri mai mari. De cealaltă parte a drumului se găsea, nu chiar la asfalt, ci spre fundul lotului, o hală nouă, albă, fără ferestre, care aducea a depozit. În uşă, stătea relaxat şi privea spre noi un bărbat cu cămaşa desfăcută pe burtă şi cu pantalonii suflecaţi. Ne-a făcut semn să ne apropiem, semn care era totodată şi o invitaţie. Ne îndemna să-i vizităm investiţia.
Nu era un depozit, era o fabrică de conserve din peşte cu mai mult de 100 de angajate în halate albe care îşi vedeau de treabă. Dau de lucru la atâţia oameni, afacerea merge, totuşi eu nu-s mulţumit. Nu mă cheamă câştigul. Muncitoarele au scăpat de grija unui salariu şi m-am încărcat eu cu grijile lor. Îmi lipseşte nervul acela al sensibilităţii la cantităţi, a zis patronul. Eu am alte plăceri decât grămada de bani, iar făcutul banilor, mai mulţi, tot mai mulţi, mă bagă într-o cursă de urmărire, care pe alţii probabil că-i motivează. Pe mine mă termină. O să vând afacerea şi o să călătoresc. Nu cu ai mei, pentru că ai mei oriunde s-ar duce, în loc să se bucure de ce văd, cumpără.
Îi lipsea patronului o pricină de moment ca să treacă de la cugetare la faptă şi să vândă fabrica. Pricina a apărut când a auzit-o pe nevastă-sa cum se lăuda unei prietene cu pantofii ei. Am vreo două sute de perechi, fată zicea doamna, minunându-se de ţicneala ce i se întâmpla -, şi mă crezi că nu mă pot opri? Cumpăr ca nebuna. Dac-ar afla Gigi, nu ştiu, zău, cum ar reacţiona, că el se duce la fabrică de cinci ani cu aceiaşi pantofi.