Am pierdut două zile fără nici un folos, nici sufletesc, nici bănesc, dar pentru prima oară în viaţă mi-am pus în gând să le recuperez cumva, să dau ceasul înapoi şi să mai trăiesc o dată timpul pierdut. Pierdut cam în felul în care se pierd nişte bani într-o afacere şi îi scoţi întreit din alta.
Un câştig însă tot am avut: ideea că timpul care trece degeaba nu e pierdut definitiv. Că trebuie să faci ceva să compensezi, să ai şi din pierdere un beneficiu. Nu neapărat unul material. Când te gândeşti mult la un anumit lucru, socotind că ceva trebuie făcut, apare şi soluţia. O vezi, pentru că eşti pregătit s-o vezi. În viaţă avem tot felul de şanse, de ocazii pentru un mai bine, numai că nu le considerăm şanse şi ocazii. Nu ţinem ochii larg deschişi în aşteptarea acestora.
Totuşi, cum poate fi recuperat un timp consumat prosteşte? Un prim câştig pentru timpul pe care-l mai ai de trăit e să nu repeţi greşeala. Dac-ai fost prost o dată, e ca să nu fii la fel de prost şi a doua oară. Am pierdut două zile ducându-mă cu trenul într-un loc unde ştiam că evenimentul cultural la care fusesem solicitat nu avea cum să fie un eveniment, ci o improvizaţie a unor binevoitori. Pe cât de entuziaşti, pe atât de nepricepuţi în treaba cu pricina. M-am dus, fiindcă îmi vine greu să-i refuz pe entuziaşti. Şi îmi vine greu, întrucât mă entuziasmez uşor. În copilărie mă duceam cu droaia de copii la pescuit în bălţi fără peşte de dragul droaiei de copii. Nu pentru peşte plecam eu dimineaţa şi mă întorceam seara, ci pentru dus. Lucrurile s-au mai schimbat. Mă duc şi acum la bălţi sociale fără peşte, fiindcă sunt laş. Mila e adesea o formă de laşitate. Sunt prea mulţi cei care speră să-şi umple traista din locuri unde nu e sau nu mai e nimic de luat. Ar fi să le zic: Oameni buni, aţi greşit drumul, aţi greşit direcţia, înaintaţi într-o fundătură! Adevărul e că m-am dus la un aşa-numit eveniment artistic local din jenă pentru excesul de entuziasm al gazdelor. În cultură nu încape mila. Când pierzi două zile din milă culturală, înseamnă că trebuie să recuperezi neapărat. Nu la timp, ci la sentimente. La tinereţe, erorile au preţuri mici, la bătrâneţe costă scump. O zi trecută fără nici un rost e ca şi cum ai sta pe un peron şi nu-ţi spune nimeni că toate trenurile au fost anulate.
Când pierzi două zile, suferi o vreme şi te consolezi cu gândul că la un moment dat va apărea şi prilejul de a le lua înapoi. Dar ce-i de făcut când te uiţi în urmă şi nu mai ştii ce-ai făcut cu nişte ani?
Până în 1980 îmi amintesc, ca într-o autobiografie reluată de mai multe ori în faţa unor angajatori, cum am trăit şi dacă a meritat să trăiesc aşa. Deceniul 1980-1990 însă e vid. Or fi fost şi câteva lucruri de luat în seamă, de bună aducere aminte, dar nici unul care să fi contat cu adevărat. În deceniul 1980-1990 am făcut rost de mâncare pentru ai mei ca omul din comuna primitivă, iar ziua în care am ştiut că timpul n-a trecut degeaba a fost aceea în care am venit acasă, ca învingătorii din război, cu o ladă plină cu pulpe de curcan congelate. Am însemnat cu roşu într-un calendar. Era în 18 februarie 1984, la ora cinci după-amiază.
Citește pe Antena3.ro