x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Dragoste şi indiferenţă

7
Autor: Marian Nazat 28 Dec 2012 - 18:57
Comediantul Groucho Marx nu glumeşte defel când spune  că „A merge în vacanţă cu soţia înseamnă  a  te duce la restaurant   cu sandvişul de-acasă”. Într-adevăr, cârciumile sunt  pline  de cupluri  sanchii  care-şi ciugulesc indiferenţi sandvişurile aduse în pungă. Mănâncă  cu mintea  aiurea şi nici măcar nu se caută din priviri. La urma urmei, ce să-şi mai împărtăşească unul altuia, ce emoţie să mai trezească în celălalt ? Păi, n-are dreptate Pascal Bruckner când scrie că un cuplu înseamnă „Renunţarea la existenţă în schimbul siguranţei, chipul  fără atracţie  al dragostei  legitime” ?

Un sociolog american, Eric Anderson pe nume,  a ajuns la concluzia că monogamia este „o stare de detenţie  socială şi sexuală, susceptibilă de a-i provoca  unui bărbat frustrări, furie  şi chiar răzbunare pe partenera lui oficială”. Cercetătorul  de peste Ocean este  profund misogin şi incorect politic, fiindcă aceeaşi stare de detenţie este resimţită şi de femeie. Chiar, de ce nu ni se îngăduie, pentru  bună purtare, să fim liberaţi condiţionat din  recluziunea monogamiei ? Am face cereri, o comisie  de înţelepţi le-ar analiza şi ne-ar calcula fracţiile  de pedeapsă executată. Sunteţi liberaţi condiţionat, dar dacă recidivaţi în monogamie veţi reveni în penitenciar !, l-am auzi pe şeful comisiei pronunţând  verdictul. Ne-ar strânge mâna şi am păşi în libertate. O libertate părelnică, totuşi, căci amintirea gardienilor   n-ar dispărea în veci. Şi  nici urmele  lăsate de lanţurile  de la mâini  şi de la picioare, mirosul de carceră...

Eseistul Alain de Botton mărturiseşte că  „Până  nu ai murit (...), este dificil să spui că cineva e iubirea vieţii tale”. De aceea ne rugăm să  trăim cât mai mult, s-o cunoaştem  pe aceea. Ori pe acela. Dar nu minţim deloc când îi spunem celuilalt  că este  iubirea vieţii noastre. A vieţii noastre  de până atunci, că nu putem promite fapte  viitoare...

Acelaşi francez mai zice că „până la urmă nu contează cu cine  te căsătoreşti. Dacă la început  îţi place,  e foarte probabil ca până la sfârşit să nu-ţi mai placă. Şi dacă la început nu poţi s-o suferi, există şansa ca până la coadă să ţi se pară chiar că nu-i chiar aşa de rea”. Prin urmare,  abia la sfârşit  vom şti cu adevărat dacă am ales ce trebuie. Adică să ne resemnăm, mulţumind destinului că nu ne-a pricopsit cu ceva şi mai rău ? În prima situaţie avem de-a face cu autodistrugerea dragostei prin împlinire, în a doua, cu regăsirea indiferenţei prin uitarea de sine. Culmea,  de oriunde  ai veni, vei poposi în aceeaşi haltă, halta indiferenţei...

Dar în tot acest drum, atunci când „vameşul” care, cerându-ţi permisiunea să-ţi verifice „bagajul”,  te întreabă „Aveţi ceva de declarat, alcool, ţigări,  arme de foc ...?”, răspunde-i precum Oscar Wilde: „Numai dragostea  mea”. Şi bucură-te din plin, fiindcă dragostea  nu e   „un delict, cel puţin nu încă”. Deşi sunt semne să devină şi tare mă tem că nu peste mult timp vom plăti biruri grele pentru el.
 Şi te mai  roagă ca iubirea „să nu fie atât de vulnerabilă  încât să-ţi  pună în pericol indepedenţa, dar nici atât de independentă încât să-ţi refuze vulnerabilitatea”. Complicat, nu ?

„Ţine tu luna în mâna-mi şi lasă restul în seama mea”, sunt versuri dintr-o melodie. Îndrăgostiţii propovăduiesc  abandonul de sine. Dăruieşte-mi-te ca să mi te dăruiesc ! Numai că doar unul dintre ei are totul în  seamă. Egalitatea nu există nici măcar în dragoste...

Pe femeie o înţelegi orişicât abia după ce nu-ţi mai pasă de ea. Cât o iubeşti nici nu te interesează s-o înţelegi. Iubeşti şi atât, iubeşti o închipuire, un vis ! Amorul deformează imaginea, ca luciul apei atins cu  o nuia. Apa se  tulbură, contururile se frâng, totul e schimonosit. Aidoma se întâmplă şi cu cel  care iubeşte. Înlăuntrul lui se petrec zguduiri, sufletul i se răvăşeşte, mintea nu mai e  capabilă de luciditate. După ce învolburarea dispare, îţi stă în putere să-l desluşeşti pe celălalt. Adesea, înţelegerea celuilalt  presupune ceva compasiune. Oricum, e nevoie de  distanţă pentru a nu greşi în judecata pe care  o faci. Adică de neimplicare afectivă. De neiubire.

„Să nu uiţi că pentru femeie nu primul  bărbat  este cel mai important, ci ultimul”, îi zise ea, îmbrăţişându-l fierbinte. El o privi ca nicicând, tulburat de gândul ce-i încolţise dintr-odată. Ultimul bărbat... Hm, ce sumbru sună... Funest ! După  el, nu mai este nimic. Doar neviaţa şi nemişcarea. Ultimul bărbat nu-i decât peţitorul morţii, solul nemărginirii   din care nimeni nu s-a întors vreodată. Dar la capătul unei poveşti de iubire nu e un pic de moarte ? Nu murim puţin la despărţirea de omul pe care-l credeam...ultimul ? Aşa ajungi într-o bună zi „să înţelegi că omul cel mai iubit reprezintă  superlativul absolut al unei vieţi”. Sărut mâna, doamna Ileana Vulpescu, e cu neputinţă să vă contrazic !

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de