x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Dragoste şi sfinctere

Dragoste şi sfinctere

de Tudor Octavian    |    01 Oct 2010   •   00:00

O doamnă în etate, aşadar nu o fe­meie bătrână, nu o babă, ci o doamnă, una dintre acele persoa­ne care toată viaţa au făcut numai ce trebuie şi care se simt în­drep­tă­ţite să aibă păreri cuviincioase despre ce e bine şi ce e rău, a inter­ve­nit în discuţia despre dragoste, pur­tată de câţiva septuagenari cam buruienoşi la vorbă, zicând că sufleteşte ar mai avea oamenii nişte motive să iubească, dar că nu-i mai ajută sfincterele.

Chiar şi în exprimarea unui medic sexolog o asemenea apre­­ci­e­­­re, cum că dragostea e o ches­ti­u­ne de sfinctere, ar fi sunat straniu. Cum să cobori bogatul dicţionar al iubirii, dicţionar care e, de la un cap la altul un fapt al minţii, al conştiinţei de sine a omului şi al civilizaţiei, la un regim de orificii. O definiţie golănească şi ţi­gă­neas­că a sexualităţii ar fi părut mai de­centă, prin raportare la comentariul pasămite ştiinţific al bă­trâ­nei. Era ultimul lucru la care te puteai aştepta de la o femeie, iar el se întâmpla. Doamna, care, cum spuneam, era o doamnă, nu o infirmieră cinică şi în vârstă de la un cabient ginecologic cu clientelă de trotuar, fusese şi ea jună, fusese şi ea curtată de băieţi, trecuse şi ea ca toate fetele prin stările exaltate ale adolescenţei şi ale maturizării afective. Nu cred să existe pe lumea asta bărbat care să-i fi şoptit iubitei lui că-i adoră sfincterele. Cum mama mă-sii ajun­se­se o persoană educată, trăind în medii unde iubirea se cultivă, se venerează şi cheamă spiritele unul către altul mai presus de cele trupeşti, la concluzia că, dacă sfincter nu e, nimic nu e?

Bărbaţii aceia trecuţi prin toate şi slobozi la gură au amuţit de par­că îi lovise cuvântul drept în moa­lele capului. S-au uitat la femeie ca la o arătare, care îi sancţiona în ne­volnicia lor de septuagenari pentru vina de a fi crezut că au iu­bit, au adorat, au glorificat greşit, că n-au fost o alcătuire miraculoasă de materie, simţăminte şi gândire, ci doar o simplă funcţiune anatomică.

În felul ei însă, doamna în etate avea îndreptăţirea să co­boa­re umanul la o sumă de func­ţiuni elementare, fără o re­la­ţie de la cauză la efect cu sentimen­tele, cu gândirea, cu creati­vi­ta­tea. Dânsa locuia într-un cartier unde sentimen­te­le, gân­di­rea şi creativitatea nu erau o pri­o­ritate. Lumea cu care avea ea de a face trudea ca să se în­doa­pe, se îndopa ca să poată dormi fără griji, dormea ca să-şi poată goli bine maţul în zori şi s-o ia de la capăt cu mâncatul, cu dormitul şi cu golirea maţului.
Dacă am şti câţi oameni în jurul nostru nici nu doresc altceva, am realiza de unde vine ame­nin­ţa­rea cea mare.

×
Subiecte în articol: editorial