Dragul meu magistrat

“Unde există voinţa de a condamna, există şi probe”, este un proverb chinez citat de Gabriel Liiceanu în cartea “Dragul meu turnător”. Asiaticii ăştia chiar merită respectaţi, înţelepciunea lor este pilduitoare. Citesc de câteva ori zicerea cu pricina şi mă minunez de concizia în cinism a urmaşilor lui Mao Tse-tung. Şi zău că au dreptate. Păi în anii din urmă am trăit prin propriile simţuri felul acesta de a înfăptui justiţia. Astfel am constatat, şi nu o dată !, că “voinţa de a condamna” este totul, nicidecum prezumţia de nevinovăţie. Aşadar, importante nu sunt probele, ce atâta tevatură, sofistica juridică are darul de a găsi soluţii la orice problemă. Ei şi, ce dacă nu ai dovezi ?, voinţa transmisă dinspre Marele Păpuşar, sub pretextul Mecanismului de Cooperare şi Verificare, este suficientă. Serveşti, nu-i niciun dubiu, interesul naţional, la naiba cu propriile convingeri ! Eşti pus acolo ca să ţii seama de voinţa altora, nu de principiile de drept, scutiţi-mă ! Fiindcă, vorba filozofului turnat odinioară la Securitate, “Conştiinţa angajaţilor dintr-o instituţie militară funcţionează prin delegaţie”. Iar în perioada reformelor oranj, parchetele şi instanţele par tot mai mult nişte unităţi militare, cu disciplină aproape cazonă, în care ordinul se execută, nu se discută. Da, pentru că întotdeauna partidul ştie ce face, el nu greşeşte niciodată. Ca şi conducătorul, de altfel. Voinţa lor ajunge pe scurtătură la subordonaţii în robă şi soluţia este cea decisă altundeva decât în sala de judecată. Este simplu să judeci prin delegaţie, căci mâinile tale vor fi mereu curate şi ioc insomnii. Vei fi ferit de crizele de conştiinţă, cât ţi-a mai rămas din ea. Cică, sunt de părere unii, conştiinţa înseamnă perpeleală, dar asta e treaba fiinţelor superioare, a spiritelor înalte, pe când tu eşti un simplu delegat, un funcţionar de stat. Cu statut de inamovibil, însă, nu fitecine. Mâine, poimâine, altcineva îţi va comunica voinţa sa, dar cui îi pasă, rolul tău este să execuţi porunca, nu să te perpeleşti.

Prin anii '50 nu existau oameni nevinovaţi, ci oameni de care puterea sovietică nu se ocupase îndeajuns. Oho, un picuţ de atenţie şi erai terminat, comisarii vârâţi în organele represive te şi băgau la carceră. Ăia nu puneau preţ pe aparenţe, lucrau brutal şi primitiv, de cele mai multe ori în afara procedurilor penale. Evitau să-şi irosească timpul şi energia în procese, rezumându-se să-ţi trimită direct glonţul şi zeghea. Detestau pierderea în detalii inutile. Astăzi, aquis-ul comunitar cere formule sacrosancte, transparenţă. Proscrisul este purtat pe la tribunal şi îşi joacă până la capăt piesa sinistră. Pretoriul se preface că îl ascultă şi că îi garantează dreptul la apărare, presa relatează pe larg declaraţiile şi pledoariile, strategiile pro şi contra acuzatului, în funcţie de interesul patronului. De ce i-ar refuza toate acestea nelegiuitului ?, voinţa stăpânului este clară şi definitivă, deznodământul se cere împlinit cu fatalitate. Soarta nenorocitului este deja pecetluită şi probele din dosar sunt trebuincioase doar să arate opiniei publice că procesul a fost echitabil. Scamatorii judiciare pe placul vulgului, într-o regie prestabilită de specialiştii în umbre.

Dragul meu magistrat, ca să-l parafrazez pe discipolul preferat al lui Noica, nesocoteşte voinţa vremelnicului de la putere, înfruntă-l şi perpeleşte-te cogeamitea înainte de a hotărî verdictul ! Ia seama la probe şi fă-ţi din îndoială legământ, şi nu uita că eşti delegatul divin al rânduielilor pământene ! Fii făcătorul propriilor convingeri, dar al celor formate între coperţile dosarului, şi ia aminte la măsura din lucruri ! Nu te lăsa amăgit de himera dreptăţii absolute, adevărul absolut îţi va tulbura mintea, încrede-te în adevărul judiciar, îţi este la îndemână ! Un lucru nu uita, indiferent de ce se întâmplă, eşti om şi “Dacă n-ai o inimă care poate suferi împreună cu altul, nu eşti o fiinţă umană; dacă n-ai o inimă care poate resimţi ruşinea, nu eşti o fiinţă umană; dacă n-ai o inimă care poate deosebi adevărul de fals, nu eşti o fiinţă umană”. Vorbele de mai sus le-a rostit un alt chinez, pe nume Mencius, şi mă opresc aici, dragul meu magistrat ! Şi te mai rog, la final, să nu-mi porţi ranchiună, scutură-te de resentimente, deoarece răzbunarea e arma ignorantului.