Dreptatea până la capăt

Dreptatea nu poate fi decât integrală, deci până la capăt, ori nu este dreptate. În sintagma aceasta, mult vânturată în politica românească, în mediile politice, ca mesaje ale unor personalităţi, partide, sau organizaţii, sau asamblări spontane de oameni în stradă, apare evident elementul pleonastic.  S-a spus ,, să se prăbuşească universul, dar să fie dreptate’’, iar Leonardo da Vinci nota că ,, acela care nu pedepseşte nedreptatea, porunceşte ca ea să fie făcută’’. Funcţionează însă evoluţia – inclusiv   evoluţia istorică, umană, exclusiv după legile dreptăţii? În Atena clasică, după Războiul Peloponisiac, se instituie dictatura ,, Celor treizeci de tirani’’; după nu foarte multă vreme aceasta este înlăturată. Începe o perioadă a condamnării celor care au instituit, cu ajutorul Spartei, tirania; au fost judecate personalităţi dominante ale vremii, pedepsită o serie întreagă de alţi susţinători din rândul populaţiei, şi mulţi dintre cei implicaţi în exercitarea dictaturii  Denunţurile se succedau în serie şi, ceea ce am numai în termeni româneşti recent intraţi în uz, ,, dreptatea până la capăt’’ tot nu putea fi considerată ca împlinită. Poporul Atenei a luat o hotărâre cu putere de lege, de ostracizare – deportare – având a elimina pe toţi cei care mai făceau referire la evenimente, fapte şi abuzuri din vremea dictaturii celor ,, Treizeci de tirani’’. Când regii Franţei învingeau armatele răsculate ale ţării lor şi reintrau în Parisul care li se opusese violent, .trimiteau mesageri în Capitală şi în ţară, anunţând tuturor, din partea monarhului învingător, ,, Pardon general!’’, astfel spus: iertare tuturor. Poate că nouă, pentru opţiunea cea generoasă, ne lipseşte un rege.