Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Serbia a ruşinat România în preliminariile CM cu un 5-0 care nu poate fi povestit fotbalistic. La finalul meciului mă simţeam zidit într-o neputinţă eternă, deoarece amărăciunea care mă copleşise nu avea nici măcar oarece puncte de reper. Înfrângerea mi se părea aproape definitivă. Gândurile cutreierau într-un trecut apropiat, un trecut încărcat de vinovăţii atât de ample, încât vorbele nu-l mai puteau acoperi. Nici justificările logice, nici înjurătura zdravănă şi nici măcar scuzele penibile prin care, în laşitatea noastră, ne mai construim amăgiri. Palavrele amicilor cu care mă însoţisem la stadion, ăia de scotoceau în istorie alte momente cu care putea fi comparată catastrofa de la Belgrad, mă iritau în plus. Faptul că om fi trecut noi prin momente şi mai jenante nu anestezia nicicum trăirea momentului.
O noapte întreagă am fost martorul unei serbări pe care sârbii au împodobit-o cu o bucurie năvalnică. I-am privit fără nici un fel de pricină. Chiar m-am întrebat la un moment dat cum de reuşesc să ţin la distanţă invidia. Şi nu am găsit decât o explicaţie. Nu-i puteam privi pe sârbi ca pe nişte ucigaşi ai speranţelor noastre. Românii nu au fost înfrânţi de sârbi. Cei mai teribili adversari ai românilor nu pot fi decât tot românii.
Unul dintre românii la care mă refer este şi Adrian Mutu. Şi îl iau ca exemplu, pentru că tot Adrian Mutu este acela care-şi revendica obraznic statutul de lider al generaţiei sale. Spunea el, după ce a aflat că Răzvan Lucescu va renunţa la (de)serviciile sale, că ar fi fost singurul capabil să doboare recordul lui Hagi. Se gândea probabil Mutu, cel aflat în activitate, că are 29 de goluri marcate pentru naţională, în timp ce Hagi nu mai poate adăuga nimic la zestrea celor 35 de goluri cu care şi-a încheiat cariera. Dar când Mutu, oricât de talentat ar fi el, şi-a drogat cariera printr-o doză de prostie incalificabilă, cutezanţa comparării cu Hagi este egală cu o cruntă obrăznicie. Hagi a marcat 35 de goluri în timp ce accepta cu generozitate să se subordoneze cu rafinată umilinţă intereselor echipei naţionale. Adrian Mutu, în schimb, a încercat să-şi subordoneze echipa naţională în interes propriu. Nu intru în amănunte. Ar fi umilitoare pentru Adrian Mutu. Mă opresc la o ultimă demonstraţie.
Mutu a scăpat la un moment dat singur spre poarta sârbilor. Asistentul a semnalizat însă o poziţie de ofsaid. Centralul a fluierat. Mutu s-a oprit pentru o fracţiune de secundă, dându-şi seama că ar continua în zadar. Apoi a continuat. De ce? Fiindcă numai astfel putea obţine galbenul mult dorit, acela al suspendării pentru meciul cu Feroe. Mutu şi-a motivat gestul infantil printr-o minciună sfruntată.
A spus că nu a auzit fluierul arbitrului. În realitate, el avea întâlnire cu nişte prieteni la Belgrad, avea alt program, separat de cel al echipei naţionale. Şi, atunci, dacă el nu vrea la echipa naţională, de ce să-l vrea alţii printre tricolori? Acel galben temporar a devenit un roşu definitiv, a devenit altă prostie prin care Mutu şi-a drogat cariera.
