Dulcele dezacord al memoriei

Emoţie, lacrimi şi neputinţă la parastasul de 40 de zile al Aurei Ion şi al lui Adrian Iovan. Studenta şi pilotul, aşa cum au tot fost numiţi aceşti doi oameni fără şansă, de când ceasul care le măsura destinul a decis să stea în loc. În Munţii Apuseni, acolo unde numai cerul e martor fidel al vieţii şi al morţii, chiar la locul unde s-a petrecut tragedia din ianuarie, preoţi şi oameni de rând s-au adunat ca să se închine şi ca să îngenuncheze în amintirea celor care n-au avut noroc şi putere să supravieţuiască. Dincolo de controverse, dincolo de bârfe ce nu mai au niciun fel de rost despre cine şi de ce trebuie să fie în avion, dincolo de discuţii despre cum şi de ce s-au despărţit soţii Iovan, dincolo de plăcerea morbidă a unora de a dezgropa secrete şi de a le pune pe pagina întâi, în numele tirajului excepţional, dincolo de toate acestea, mai există, totuşi, ceva. Mai există umanitate. Oamenii curaţi din inima ţării, Romaniţa Iovan şi autorităţile locale au pus mână de la mână şi au organizat pomenirea creştinească a victimelor, cu discreţie şi resemnare. Sigur că au existat posturi de televiziune care au transmis de la faţa locului ce se va mânca la parastas şi câte persoane vor încăpea la masă, sigur că s-au înghesuit să-şi dea cu părerea toţi cei care au ceva de spus şi toţi cei care nu au ceva de spus pe marginea acestei tristeţi, dar imaginea de sâmbătă dimineaţă, cu oameni în genunchi ascultând slujba şi cu coliva legănată cu ochii plini de lacrimi în mijlocul pădurii, pe munte, nu are cum să nu ne emoţioneze. Ca să urce până la locul accidentului, oamenii spuneau că aşteaptă nişte remorci promise de autorităţi. Sfidându-şi vârsta, bătrânii s-au luat de braţ cu cei mai puternici şi au răspuns prezent când s-a strigat catalogul lacrimilor.

În paralel, ancheta. Autorităţile şi-au amintit alfabetul şi sunt aproape de a-şi aminti şi cum se folosesc complementele circumstanţiale de timp, mod şi loc. Peste durerea părinţilor şi fraţilor Aurei Ion, care nu se pot resemna în faţa unei asemenea pierderi, peste durerea băieţelului pilotului Iovan, care încă mai iubeşte avioanele de jucărie, aşteptând, cu ochişorii lui trişti, să vină tata să-l ducă la plimbare, se aşterne, iertător şi vindecător, timpul. Zilele se scurg ca nişte epitete şi golul din inimi se cicatrizează artificial şi incomplet. Copil fără părinte şi părinţi fără copil. Ciudată şi tristă sinonimie, născută în Munţii Apuseni, într-o zi în care, nu se ştie încă de ce, a fost nevoie să moară oameni şi să se nască eroi.

Cele rele şi urâte se uită, mai devreme sau mai târziu, oricât ar insista veninul să curgă prin venele noastre. La fel cum cele bune se şterg de la sine, oricât ne-am iluziona că avem dreptul la recompensă. Acesta este, probabil, cel mai frumos şi cel mai trist dezacord al memoriei. Totul se uită, totul se spală, totul se luminează când suntem obligaţi să dăm ochii cu un adio definitiv. Mai devreme sau mai târziu…