Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Așadar, dovada iubirii divine e soarele. Care nu costă nimic să ne lumineze și să ne încălzească. Numai că, odată cu apusul, se schimbă patronul luminii. Chiar și atunci când captează energia luată direct de la Dumnezeu. Statul, marele administrator al întunericului, reglementează și taxează ceea ce natura oferă fără TVA.
Frédéric Bastiat (1801–1850), economist și publicist francez, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai liberalismului economic clasic, ironiza, în secolul XIX, producătorii de lumânări care cereau să se zidească ferestrele ca să nu mai intre lumina soarelui. Textul său, „Pétition des fabricants de chandelles” din volumul „Sophismes économiques” (1845), a devenit o parabolă despre absurditatea protecționismului. În România, gluma lui pare să fi devenit regulă nescrisă. Ziua, lumina e divină. Noaptea - bugetară. Țara trăiește ca și cum ar fi mereu întuneric, iar fiecare întrerupător aprins constituie un gest de supunere fiscală.
Regele William al III-lea al Angliei (1650–1702) a inventat, prin 1696, o taxă pe ferestre. Cei care primeau mai multă lumină de la Dumnezeu plăteau mai mult. Rezultatul? Fațade zidite, orașe oarbe. Trei secole mai târziu, România aplică varianta digitală a aceleiași idei, care are deja reflexe diabolice.
Bastiat ar fi râs, dar William J. Baumol (1922–2017), economist american, ar fi înțeles imediat. În „Performing Arts: The Economic Dilemma” (1966), el a formulat teoria „bolii costului”: sectoarele neproductive devin tot mai scumpe în timp, deși nu cresc în eficiență. România o transformă în doctrină fiscală: dacă n-ai productivitate, crești tarife. Dacă n-ai infrastructură, mărești accizele. Dacă n-ai idei, aprinzi becul și-l pui pe factură.
Paul Samuelson (1915–2009), laureat al Premiului Nobel și autor al manualului clasic „Economics” (1948), ar fi spus, poate, că am ajuns o economie cu multiplicator negativ: fiecare leu colectat scade moralul național. Statul a reușit performanța de a confisca sensul eficienței. În loc să producă valoare, redistribuie întuneric și-și ia fața de la Dumnezeu.
Pandemia a scos din sertar un clișeu reciclat până la epuizare: „Această criză este și o oportunitate.” Nu e decât varianta pozitivistă a unei exprimări mai degrabă cinice a lui Winston Churchill (1874–1965), dintr-un discurs din 1940: „Never let a good crisis go to waste”. În esență, spunea că în momentele de criză, generatoare de panică, oamenii sunt mult mai dispuși să accepte schimbări radicale (deopotrivă în bine și în rău) împachetate sub conceptul de „noua normalitate”.
Numai că oportunitatea de azi nu e de a inventa o nouă normalitate, ci de a redescoperi o veche raționalitate. Criza energetică arată cât de vulnerabilă a devenit Europa după ce a renunțat, în numele ecologismului, la cărbune, gaz și chiar la energia nucleară.
Energia regenerabilă are virtuți morale, dar un defect tehnic: intermitența. Când nu bate vântul și nu e soare, statele care au închis centralele redeschid bezna. Polonia, criticată ani la rând pentru încăpățânarea de a păstra cărbunele, pare astăzi mai rațională decât cei care confundă activismul climatic cu politica economică.
România are resurse, dar n-are memorie. Își taxează populația cu energia la preț scandinav, fără infrastructura de acolo. Țările nordice au o povară fiscală de peste 44% din PIB, dar primesc drumuri, spitale, școli, rețele. Noi primim doar facturi. Ei taxează pentru lumină. Noi, pentru beznă. E ceva putred la noi, nu în Danemarca!
Karl Polanyi (1886–1964), economist și sociolog austro-ungar, avertiza în „The Great Transformation” (1944) că economia de piață, odată eliberată de morală, se întoarce împotriva societății. La noi, s-a eliberat și de eficiență. Totul devine un exercițiu de raționalizare fiscală a neputinței. Statul nu mai luminează decât propriile birouri.
În loc să investim în generatoare de progres, cu fața spre lumina divină, întreținem birocrații de întuneric. În loc să calculăm productivitatea, numărăm accizele. În loc să ne întrebăm câtă energie producem, ne întrebăm cum o mai putem taxa.
România trăiește într-un paradox: se roagă pentru lumină, cu mâinile întinse spre Cel de Sus, dar votează bezna. Se împrumută pentru a-și plăti propria ineficiență. Adevărata iarnă e cea fiscală, care nu se măsoară în grade Celsius, ci în procente de PIB.
Dumnezeu e generos. Ne dă lumina fără factură, căldura fără TVA, răsăritul fără abonament. Dar partidul-stat, proprietarul de serviciu al nopții, are grijă ca niciun licăr să nu scape netaxat.
Și, ca-n vremurile când adevărul se transmitea doar pe unde scurte, revine întrebarea clasică de la Radio Erevan:
– E adevărat că și bunul Dumnezeu poate deveni membru de partid?
– Da, desigur. Dar mai întâi, trebuie să devină ateu.
Citește pe Antena3.ro
