x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

După 20 de ani (1)

0
Autor: Adrian Vasilescu 02 Noi 2009 - 00:00
S-au scurs, iată, două decenii din decembrie '89. Dacă ne-am imagina că tot ce s-a întâmplat în economia românească, de atunci şi până în prezent, ar putea să încapă în conturile unei singure zile, de dis-de-dimineaţă şi până la căderea întunericului, putem accepta că peste câteva clipe vom încheia ziua. O zi mai lungă decât 20 de ani.

Încă din zorii noii zile - imediat după decembrie '89, deci - se născuse un curent favorabil liberei iniţiative economice. Dar la noi, atunci, nici teoretic şi nici practic viaţa afacerilor nu se întemeia decât într-o mică măsură pe piaţă. Şi doar într-o mică măsură societatea înţelegea că putem să avem mai mult profit, mai multe locuri de muncă, mai multe salarii mari, mai multă bunăstare doar în măsura în care statul acţionează nu pentru a înfunda, ci pentru a desfunda canalele de comunicare între piaţă şi companiile economice.  Dar noi, atunci, nu aveam încă un model clar al economiei de piaţă, un proiect logic al drumului pe care voiam să mergem. Lucrurile s-au mişcat încet, mult prea încet, cu deosebire din cauza menţinerii legăturilor între centru şi întreprinderi şi a dorinţei mult prea timide de a pune bazele unei adevărate concurenţe. Predominau vechile reflexe, care nu le dădeau muncitorilor şi managerilor şansa vreunei motivaţii. Nici măcar morale. Foarte repede s-a produs un paradox în societatea românească: s-a împuţinat munca, dar s-au înmulţit banii. Produsul Intern Brut a scăzut, producţia industrială s-a prăbuşit, agricultura a avut lungi perioade cu producţii medii mici. Iar întârzierile în efectuarea plăţilor au făcut ca blocajul financiar să devină dramatic. Prima oră a dimineţii a avut însă parte şi de momente cu cer senin. Au apărut chiar tendinţe de liberalizare economică, deşi multe acceptate greu, aşa că au explodat consumurile. Fără însă - aşa cum ar fi fost normal din punct de vedere al legităţilor economice - să fie secondate de liberalizări ale preţurilor şi ale dobânzilor. Ne-am trezit (era anul 1990) cu adevărate recorduri istorice la consumul de pâine, de carne, de preparate din carne, unt şi lactate. şi cum producţia naţională nu reuşea să asigure o ofertă cât de cât apropiată de nivelul cererii, s-a recurs la importuri. Într-o singură oră (mă refer la anul 1990) am cheltuit întreaga rezervă valutară a ţării.

Am constatat, târziu, poate prea târziu, abia către ora prânzului, că una dintre greşelile fundamentale a fost liberalizarea consumului înaintea liberalizării producţiei şi a liberalizării preţurilor. Speranţa a fost, atunci, exagerată. Speranţa că repede, foarte repede economia românească va ieşi din criză... Deşi economia noastră era atunci grav bolnavă. De altfel, s-a văzut limpede, de-a lungul întregii zile, cât de dăunătoare a fost politica de stimulare a consumului fără a se fi obţinut, mai întâi, sporuri de producţie sănătoasă. Şi totuşi, deşi primisem o lecţie dură, repetarea unor erori din orele dimineţii n-a putut fi evitată nici în a doua parte a zilei. Treptat, decalajul dramatic între puterea noastră de cumpărare şi posibilităţile industriei româneşti de a acoperi piaţa cu bunuri de consum s-a accentuat. Autonomia acordată întreprinderilor mai mult i-a speriat pe directori şi pe salariaţi. Toţi ţipau că "Guvernul îşi ia mâinile de pe întreprinderi", deşi în realitate cordonul ombilical nu fusese tăiat. Au fost şi momente în care ni se părea că redresarea nu este prea departe. Numai că acumulările erau de ordin cantitativ. Eram însă departe de surplusul de competitivitate de care aveam nevoie. Dintr-o dată, ne-am trezit prinşi între ciocan şi nicovală: pe de o parte - excesul de forţă de muncă în industria de stat; pe de altă parte - nevoia de a reajusta principalele sectoare. La care se mai adăuga o greutate pe care n-o puteam ridica de jos: nevoia de a trece la o altă manieră de organizare a muncii, dominată de spirit managerial modern, de flexibilitate şi de caracter prospectiv. Se impunea să depăşim repede câteva obstacole. Altfel, boala economiei ameninţa să se lungească la nesfârşit. Dar despre acest aspect - lunea viitoare.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Serviciul de email marketing furnizat de