Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Două decenii într-o singură zi: sfârşit de an 1989 - sfârşit de an 2009. Noaptea se destrăma. O noapte în care, înainte de decembrie '89, statisticienii erau nevoiţi să publice tot felul de comparaţii cu 1938, an de vârf al României interbelice. Şi au tot măsurat cum se multiplica producţia: de 10 ori, de 100 de ori, de 150 de ori, potrivit documentelor vremii.
Elanul, cel real, nu cel "adus din condei", era însă cantitativ. Nu şi calitativ. Dar statisticile n-au surprins şi această realitate. Mai importantă decât dimensiunea cantitativă. Fireşte, calitatea ar fi putut să fie asigurată de "salba de întreprinderi" cu care a fost împodobită ţara. N-a fost însă aşa. Într-o vreme în care, în toate ţările dezvoltate, piaţa se deschidea pentru consum - căci personajul central care decidea ce se produce, cât se produce şi cum se produce devenise consumatorul - noi continuam să fim prizonierii unui comportament învechit.
Şi să ne mândrim cu producţia pentru... producţie. Deşi economia românească producea efectiv cu spatele la piaţă. Şi la oameni.
Cum începuse dimineaţa? În 1990, când statisticienii publicau căderi de producţie faţă de 1989, întreaga societate a intrat în panică. Veştile erau alarmante. Producţia de cărbune scăzuse cu 35%. Cea de petrol cu 15%. Producţia de gaze naturale tot cu 15%. Cât priveşte energia electrică, s-a redus atât de mult, încât a fost nevoie de importuri masive. De fapt, întreaga producţie industrială a căzut dramatic şi mulţi s-au întrebat cum a fost posibilă prăbuşirea.
Oamenii aşa gândeau: că ne prăbuşeam atunci. Deşi, în realitate, prăbuşirea începuse în 1980 şi abia atunci ieşea la iveală. Fiindcă noi, vreme de lungi decenii, am îmbrăţişat un alt model decât cel înscris în genele fiecărui individ. Un model artificial, fabricat în cancelarii, bazat pe repartiţia planificată.
Dar planificarea eşuase încă din anii '70. Aşa că, oricât de şocant ar putea să pară, din 1980 şi până în 1989, economia românească (socialistă) a supravieţuit nu pe baza planificării, nu pe baza centralizării, ci pe baza a... patru mari pieţe libere. Da, aţi citit bine. Pieţe libere în România socialistă. Cea mai importantă fiind piaţa întreprinderilor de stat. Am fost tentat să spun piaţa neagră. Dar nu.
N-a fost o piaţă neagră. A fost un fel de piaţă liberă: piaţa liberă a întreprinderilor de stat. O piaţă specifică, desigur, în primul rând prin felul în care se făceau plăţile. Practic, întreprinderile primeau repartiţii de la Comitetul de Stat al Planificării. Biletul de intrare în piaţă. Mai departe însă intrau în joc plocoanele.
Mulţi spun: necazurile de după decembrie '89, în economie, le-am avut fiindcă s-au prăbuşit planificarea şi sistemul de comandă. Fals. Planificarea nu ne-a fost de nici un folos. Planurile degeaba erau făcute, fiindcă tot nu erau respectate. Iar sistemul de comandă în economie... nu se prăbuşise. A rămas în picioare ani buni după 1990.
Aşadar, altul a fost motivul suferinţelor tranziţiei: în decembrie '89 a căzut piaţa liberă a întreprinderilor de stat. În plus, economia a fost nevoită să renunţe în totalitate la schimburile în natură şi să facă faţă unui nou tip de schimburi, pe bani. De aici ni s-au tras câteva crize grave: inflaţie, şomaj, instabilitate monetară, discordanţă între ofertă şi cerere pe piaţa de consum, probleme soluţionate doar parţial.
De felul în care ele aveau să fie rezolvate a depins, în ultimă instanţă, câştigarea avantajelor competitive de care întreprinderile româneşti aveau nevoie ca de aer.
Citește pe Antena3.ro
