Durerea în găoază de la Palatul Cotroceni

Cine nu a auzit de nevralgie sau  de lombalgie? Durerea are însă şi un larg sens figurativ, localizarea sa organică dându-i semnificaţii morale dintre cele mai diverse. Durerea de cap înseamnă preocupare, cea în cot, nepăsare, iar cea în anus trădează indiferenţă şi dispreţ. Algia anală este aşadar un termen cu nuanţe medicale, substitut pentru ceea ce, în limbaj prezidenţial, ar fi desemnat prin durerea "în găoază”. Straniu este că durerea în găoază constituie simptomul unei boli absolut nedureroase, care predispune bolnavul la viaţă lungă; ceea ce face ca psihologii să nu considere starea drept o boală, ci aparţinând unui sindrom – al prostiei – de unde şi imposibilitatea tratării radicale.

Dacă în locul terminologiei medicale am preferat-o pe cea prezidenţială, este fiindcă, în opinia mea, algiile anale au un caracter endemic şi cronic la Palatul Cotroceni, generând o tenace constipaţie birocratică. Iar faptul că preşedintele Băsescu nu remarcă suferinţa anală pe chiar feţele colaboratorilor apropiaţi, nu este decât expresia toleranţei  faţă de self – cum ar zice fiziopatologii -, sau, mai pe româneşte: "Cine se aseamănă se adună”.

Analalgia instituţiei prezidenţiale priveşte gravele probleme de mediu ale României, care, din cauza consilierilor săi, nu au ajuns pe masa domnului Băsescu,  deşi erau cuprinse într-o cerere de audienţă la preşedinte, semnată de un grup de autentic disperaţi – un geolog, trei ingineri silvici, un inginer de îmbunătăţiri funciare şi subsemnatul - , încă din 6 aprilie 2006. Abordarea Cotroceniului fiind generată de eşecul dialogului cu Ministerul Pădurilor şi cu cel al Mediului.

Întâia victimă a endemiei a fost consilierul de stat Bogdan Marius Chiriţoiu, care a trimis cererea de audienţă la... Ministerul Mediului. În Statul degeaba ticăloşit de la Cotroceni (text publicat în revista A. C. nr.29/iulie 2006), detaliam avatarurile cererii şi falsul intelectual cu care operase Administraţia Prezidenţială. A doua victimă a sindromului, s-a dovedit a fi consilierul prezidenţial Constantin Brâncuşi. Acesta a încercat insistent - doar telefonic, fiindcă scripta manent -, să convingă solicitanţii să bată drumurile capitalei, spre a fi audiaţi prealabil de... ditamai consilierul de stat Chiriţoiu. După această "carantină”, funcţionarul urma să aprecieze dacă delegaţii au feţe suficient de spiritualizate spre a fi primiţi de gingaşul marinar, la o dată ulterioară. Fireşte, făcând alte călătorii spre capitală, fiecare din oraşul său. Tot Brâncuşi sugera excluderea subsemnatului din delegaţie, pe motiv de agresivitate gazetărească şi de fragilitate prezidenţială, căci – se ştie – preşedintele lăcrimează uşor. El solicita  încă un înscris, şi mai detaliat, al subiectelor audienţei.

Inscrisul a fost trimis, moment în care durerea în găoază a făcut a treia victimă: pe consilierul de stat Gabriel Cristian Pişcociu. Deşi fusese cerut pentru preşedinte, acesta a trimis actul... tot la Ministerul Mediului, care  urma să îmi comunice "în timp legal soluţia adoptată”. Fapt neîntâmplat vreodată. Iar subsemnatul, prin adresa DP02/28953/0809 sosită în octombrie 2006 de la Cotroceni, eram înştiinţat de această deviere birocratică. Aşa se face că am înţeles care sunt condiţiile minime pentru  a avea intrare la preşedintele de ţară Traian Băsescu.

Îmi vine însă greu să cred că, la 1,83 metri şi 85 de kile, cât am, chiar dacă aş purta o perucă blondă, decolteu subombilical şi pantofi cu tocuri, aş semăna cu Elena Udrea. Cât despre a mă travesti în măruntul Boc, şansele sunt nule. Vârsta şi tenul deschis nu mă recomandă nici pentru a cerşi un botez creştin, iar faptul că nu şofez băut îmi reduce mult posibilitatea unei ciocniri cu preşedintele. La birt ori pe şosea.

Mi-a trebuit aşadar ceva timp spre a pricepe, cu resemnare,  că o întâlnire cu preşedintele de ţară Băsescu este o imposibilitate faptică. Aş fi avut – pare-se – oportunitatea de a fi o picătură din  stradala "apă vie” în care se scălda într-o vreme  marinarul, dar cum împărtăşesc părerea lui Bernard Shaw despre mulţimi  -"Mulţimile sunt vinovate prin însăşi existenţa lor” -, recunosc şi ratarea acestei şanse. Şi, la fel stau lucrurile şi cu ceilalti petiţionari îngrijoraţi de soarta naturii României şi de lipsa unei strategii naţionale privind încălzirea globală.
Cât timp au durat nădejdile, insistenţele, misivele şi dialogul acestui refuz de audienţă la preşedinte?: nouă luni.