E bine totuşi să fii român!

Am lucrat, cu multe decenii în urmă, la un proiect de sistematizare a oraşului Foşcani. Operaţiunea pregătitoare se chema cartare. O echipă de trei umblam din casă în casă cu planul cadastral al unor cartiere mărginaşe verificându-i potrivirea ori nepotrivirea cu starea de fapt şi adunând date despre condiţia la zi a clădirilor. Condiţia celor care locuiau în aceste case nu interesa. Deşi, dacă ar fi fost să orânduim lucrurile în ordinea importanţei, la oameni era problema, nu la case.

Seara, la hotel, întârziam un ceas sub duş şi tot nu mă simţeam curat, igienizat după îngălarea, după slinul şi abandonul peste care dădeam luând la rând nişte odăi coşcovite, afumate şi igrasioase şi având contact abrupt cu o lume resemnată în ordură, dezordine şi sărăcie. M-am ales, din experienţa mea de cartator al unor cartiere care urmau a fi demolate sau reciclate, cu mai multe întrebări: Ce-aş fi fost dacă mă năşteam într-una din acele familii, dacă ar fi trebuit să plec în viaţă doar cu ce aş fi căpătat de la oamenii aceia? Pe care din ei aş fi vrut să-i am de părinţi? Care din ei mi-ar fi plăcut să fiu?

Există şi întrebări care nu generează răspunsuri, ci serii de alte întrebări. Trecând anii şi amintindu-mi mereu de îndârjirea cu care mă săpuneam seara în modestul hotel de târg decăzut din istorie de pe Strada Mare, am ajuns la chestiuni şi mai obsedante. După ce am colindat toată patria şi am început să cutreier şi alte ţări, am înţeles că nefericirea e mult mai variată şi mai generalizată ca fericirea şi că, oricât de rău ne-ar fi în România, în comparaţie cu răul din nenumărate alte locuri de pe glob, a te fi născut român era un noroc. Unui român de rând nu-i vine foarte greu să spună ce ar fi vrut el să fie, dacă n-ar fi ce este: neamţ, englez, olandez...

Un răspuns şi mai motivat l-am avea de la milioanele de compatrioţi care câştigă o pâine muncind din greu în străinătăţi. Ei ştiu mai bine decât rămaşii acasă, unde ar fi mai convenabil să te naşti, în ce clase sociale şi cu ce preţ. Dar şi unde n-ar fi deloc un noroc să vii pe lume şi să-ţi duci zilele. Văzând bunăoară cele ce se petrec într-o ţară "strategică" precum Afganistan, traiul din cartierele "cartate" odinioară în vechiul Focşani e parfum, e însăşi definiţia fericirii.

M-am uitat cu nesaţ la reportajele tv din triburile uitate de lume din Amazonia, la aborigenii din Australia şi Noua Zeelandă, dintr-o seamă de comunităţi etnice răzleţe, uitate de lume, dar în subconştient am simţit ce simte oricare om când se uită la un film: toate alea să fie acolo, în film, nu în ce mă priveşte!

Îi zăresc uneori rebegiţi, derutaţi, rătăcind prin Piaţa Obor pe trei negri. Ce i-o fi adus la noi? Ce speră ei, fiind atât de puţini şi de răsfiraţi? Mă pun în pielea lor şi îmi zic: Ce noroc că nu sunt unul din ei! Sărăcia românească e măsurată cu unităţi europene, e o sărăcie europeană. E corect, atunci când socotim că mai rău de cum trăim nu e posibil, să ne amintim că există şi sărăcie africană, şi sărăcie asiatică, şi sărăcie sud-americană...