„Efectul mielului” asupra DACIA și HIDROELECTRICA

Dacă am mânca tot anul mioare și berbecuți, precis am ajunge la falimente personale, ne-am vinde mașinile, am amaneta bijuteriile nevestei și, lovitură, am renunța la vacanța rezervată din Bali pentru o zi la Ruse, ca să trimitem totuși prietenilor, pe grup, poze din străinătate. 

Cei care studiază mecanismele prețurilor știu cât de importante sunt psihologiile celor două părți care se întâlnesc pe piață: cumpărătorul și vânzătorul. Liberalismul crede că piața reglează automat prețurile, etatiștii susțin intervenția și controlul acestora. Părerile antagonice se ciocnesc atunci când nu mai există nimic care să stăpânească scumpetea care se transmite, ca un virus, de la petrol la gaze, apoi la cereale, și ajunge până la mărar și hârtie de scris.

Cu cât vorbim mai mult despre prețuri mari, cu atât ele vor crește, intrând în mentalul colectiv că este o fatalitate să cumperi ce ți se oferă azi la taraba din Obor, mâine la farmacie ș.a.m.d. Cifrele seci ale inflației nu se potrivesc cu părerile omului de pe stradă, influențate de reportajul televiziunii mai mult decât de statistica BNR. Suntem copleșiți de prețul roșiilor-trufandale, care a ajuns la 50 de lei când au fost duse la piață, ca la o prezentare de gală la Hollywood. Sub șocul acestui breaking news respingi cifrele anunțate de banca centrală. Instituția, care este posesoarea celor mai sigure date, colectate din realitatea piețelor după metode elaborate și prelucrate cu un aparat matematic complex, arată o proiecție de creștere a prețurilor de 11 procente în T2 /2022 față de T2/2021. Față de acest nivel, departe de poleiala de aur a cărnii de miel, ești tentat să accepți ca reală doar creșterea de 43 la sută la energie. La pompa de benzină mulți se află ca „acasă” știind cum stă treaba, pentru că benzină iei tot anul și ai pulsul pieței în timp real. Curios, nimeni nu a cerut plafonarea prețurilor la roșii, dar s-au dat bătălii politice pentru controlul prețurilor la carburanți. Prețurile administrate, tot mai puține, dar cu impact psihologic, sunt mai mari cu 6-7 la sută față de anul trecut. Deci, nici acestea nu au fost înghețate, deși au fost controlate prin măsuri administrative. Înseamnă că „motorul” scumpetei acționează peste tot și cauzele trebuie căutate la baza fenomenului. Trebuie să discernem dacă „progresul” impune mărfuri mai sofisticate, calitate superioară care se adaptează proverbului „obrazul subțire cu cheltuială se ține”.

Tehnologiile noi și materialele au devenit tot mai scumpe după ce am descoperit că planeta se sinucide încet, dar sigur, sub emisiile de gaze carbonice. Realizăm că revoluția ecologică este scumpă, dar nu putem să stopăm extinderea spiralei prețurilor și în celelalte domenii. Rămâne de văzut cât se va putea întinde coarda de suportabilitate pentru „înverzire” generală, cu ținte ambițioase puse în cârca generației care intră acum în frontul muncii.

Ecuația prețuri-ecologie, greu de dezlegat, are și câteva soluții de  succes. Le avem chiar lângă noi și, în contextul inflaționist prin care trecem, s-ar impune a fi studiate și extinse. Dacia a reușit să devină, după 15 ani, prin strategia gândită de Louis Schweitzer, fostul președinte al Renault, cea mai vândută marcă în Franța și numărul trei în Europa după numărul de mașini comercializate. Când a început proiectul - automobil de 5.000 de euro - puțini au crezut în viabilitatea lui. Costurile s-au diminuat nu prin adaptarea unui model existent din care să se „jumulească” piesele scumpe, ci prin selecția cu știință inginerească a pieselor și echipamentelor existente în grupul Renault, montate pe un design nou. Dacia s-a transformat dintr-o marcă românească, cu o piață de 50-100 de mii de mașini, într-una europeană, de 600.000 de mașini pe an și de un milion, dacă socotim și platformele pe care se fabrică în Brazilia și în alte țări. Nu mai este acum low cost, dar oamenii vor să cumpere o mașină din aceeași clasă, cu preț mai mic decât concurența. Dacă un automobil are prețul mediu de 26.000 de euro în Franța, Dacia are prețul mediu de 13.000 de euro, și s-a impus ca marca solicitată cel mai mult în Hexagon, nu doar în România.

Alt exemplu vine din agitata piață liberalizată a energiei electrice. Hidroelectrica a intrat ca furnizor pentru populație în plină criză a prețurilor, care se prezenta generic ca „războiul facturilor”. A reușit „din mers” să formeze structura de vânzare și contact cu populația, oferind cel mai bun preț, garantat. Șocul produs de noul furnizor cu capital public majoritar românesc a obligat concurența să-și tempereze foamea de profit realizat prin mecanismele subtile ale piețelor din energie. Criticile și loviturile sub centură vor să elimine acest model comercial de energie verde, care se dezvoltă fără subvenții și „strică jocurile”. 

Pe vremuri tulburi, folosirea libertăților economiei de piață adună speculatorii într-o mare categorie a profitorilor. Moralitatea are standarde tot mai reduse și se justifică oribil din titlul romanului lui Tomi Ungerer, devenit un mod de comportament: „a la guerre, comme a la guerre”.