x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Egoismul şi iubirea de sine

1
Autor: Maria Timuc 02 Dec 2012 - 14:04
Cineva-mi descrie o persoană egoistă, una care se iubeşte numai pe sine şi se gândeşte numai la sine: ”Stă toată ziua numai în oglindă, numai în baie, numai se unge, se priveşte, se îngrijeşte. N-o interesează nimic altceva. Dacă nu se aranjează la păr, la unghii sau mai ştiu eu pe unde, sigur e la cumpărături. Îşi cumpără tot felul de cizme, tot felul de tocuri, tot felul de haine şi, ce crezi, niciodată nu are bani. Merge la serviciu cu taxiul şi, dacă n-are bani, se împrumută! Nu-i pasă de întreţinere, de lumină, de mâncare, n-o interesează decât ea însăşi”! Doamna care-mi descrie acest tablou e din cale afară de furioasă din pricina indolenţei, a nepăsării în relaţia cu ceilalţi, a indiferenţei şi a grijii exagerate de sine a femeii care-i stă aproape. Din pricina furiei, i s-a făcut rău ei!

Aceasta-i o formă de egoism, pe care – dacă o vedem în manifestare la o altă persoană – n-o catalogăm drept o tulburare afectivă, emoţională din simplul motiv că suferinţele sufletului şi ale minţii nu se văd la fel de limpede cum se vede o mână în gips, o durere de picior sau o altă formă de boală fizică. Cel ce se confruntă cu imaginea unei femei frumoase ( se poate întâmpla şi cu bărbaţi, desigur), care-şi oblojeşte exagerat frumuseţea fizică şi-i dependentă de cumpărături, se simte indignat, se supără, se înfurie, îşi pierde raţiunea, cumpătul şi, mai ales, capacitatea de a percepe cauza comportamentului. Noi putem lua drept ”lipsă de bun simţ” şi iresponsabilitate sau egoism ceea ce ar putea fi o tulburare de comportament, simptom al unei tulburări afective. Pentru că nu percepem comportamentul ciudat ca pe un simptom, noi înşine ajungem, ca o consecinţă a neînţelegerii, în starea de furie, de lipsă de iubire de sine, o stare pe care ”presupusul egoist” o ocoleşte, compensând prin plăcerile pe care şi le face lui însuşi. În felul acesta trăim exact starea de care fuge egoistul. Lipsa iubirii de sine se poate manifesta sub forma unui comportament egoist, care sugerează că persoana se iubeşte excesiv pe sine. De fapt, tocmai acesta-i mesajul simptomului: ”nu mă iubesc pe mine în interior, nu simt iubire, nimeni nu mă iubeşte, aşa că smulg un strop de plăcere, mă îngrijesc excesiv şi cheltuiesc fără cap ca să-mi ascund mie însumi faptul că sunt nefericit”.

Adevărata iubire de sine nu-i egoistă, dimpotrivă. E vindecătoare, dăruieşte şi primeşte deschis, gândeşte binele tuturor şi e, în forma ei cea mai evoluată, mai frumoasă, o stare interioară din care lipseşte negativitatea. Iubirea de sine e şi iubire de altul şi, atunci când avem iubire de sine şi iubire de altul, nu simţim emoţiile dureroare, care provin din judecată, aşteptări şi neacceptări. Simptomele de lipsă de iubire de sine în forma descrisă mai îaninte, dar şi în alte forme, devin evidente atunci când persoana este mai profund inconştinetă de sursa nefericirii sale şi anume propria interpretare, percepţie. În vreme ce negativitatea se adună în interior şi creează o insuportabilă stare de suferinţă, persoana se simte mai nefericită şi pune nefericirea ei pe seama lumii. Vinovăţia proprie este proiectată, în acest caz, asupra lumii exterioare, care trebuie pedepsită tocmai prin indiferenţă şi nepăsare faţă de ea. Egoistul pedepseşte lumea fără să ştie că aşa îşi perpetuează suferinţa şi lipsa de iubire de sine. Întoarcerea la iubirea de sine presupune, aşadar, o întoarcere la iubirea sinceră pentru lume! Cu fiecare pas făcut, suferinţa egoistului se diminuează, căci fiecare gest de iubire pentru altul se înregistrează în subconştient ca iubire de sine!


Serviciul de email marketing furnizat de