Electoratul, o băbuţă virginală

Un sondaj neacademic, făcut de mine pe uliţele din Săngeru, arată că electoratul e departe de toată această vănzoleală şi tevatură. Cade Guvernul, nu cade Guvernul, vine opoziţia, se coace de-o nouă coaliţie care se va pupa azi, gen Alianţa D.A., şi se va părui măine, sunt intrebări absente din viaţa tuşei Leana, insensibilă la curtea care i se face de la Bucureşti. Ea cară in poală, inghesuite in şorţ, foi de dovleac, materie primă pentru tocătura necesară celor trei raţe pe care le are in curte.

Inveliţi in croiala unei celebrităţi fluctuante, dependentă de prestaţie sau de gustul publicului, politicienii se prezintă in avalanşă, in aceste zile, pe scenele vizibile ale naţiunii. Simultan sau pe rănd, ei se cer in toate ecranele, in toate prezidiile, cuvăntează la toate adunările. Cuvăntează, cred, şi singuri in privată, in timp ce, cu delicată măiestrie, pun la loc in găici nasturii pantalonilor. De la preşedintele ţării, care se pozează şi se pupă zgomotos cu toate babele, intuind in fiecare, parcă, fata de cabaret a tinereţii lui portuare, pănă la politicianul unei opoziţii apreciate cu termometrul sondajelor, la unu la sută opţiuni, toţi curtează inflăcărat fiinţa abstractă a alegătorului. Eu, care mă nimeresc sporadic la Bucureşti, imi imaginez Capitala ca pe o uriaşă scenă impănzită cu Tipăteşti, Hamleţi, Agamiţi Dandanche, clauni şi Desdemone, toţi cu legitimaţie de politician, asudănd să căştige graţiile electoratului. Uneori ţi-e milă de bieţii oameni coborăţi din limuzine scumpe la gestica rituală a cerşetoriei. Rugăciunea falsului ciung din colţul străzii, "dă-mi măncaţi-aş şi mie să-mi iau o păine", nu trebuie parafrazată prea mult. Trebuie pus doar, in locul păinii, votul. Ne găsim, iată, in consistenţa de aluat şi mucilagiu a unei triste realităţi. Politicienii sunt la măna electoratului. Mari şi mici, la patru ace sau peticiţi in cur, năduşesc zi şi noapte intr-o panică nebună cerănd inima alegătorului, această impietrită şi insensibilă băbuţă virginală in variante cu fuste sau nădragi. Â

Niciodată, in scurta mea experienţă de cetăţean al unei democraţii, n-am intălnit o mai mare avalanşă de promisiuni. De demagogie. Nu contează căţi bani sunt in vistierie, nu are importanţă căt poate duce mărţoaga costelivă a bugetului. Dacă Puterea măreşte leafa invăţătorilor sau a moaşelor de dispensar de două ori (promisiune pentru la anul), opoziţia o măreşte de patru ori. In final, luănd caimacul, vine preşedintele, cu o cuceritoare bună dispoziţie, de mustărie toamna, şi le-o măreşte de zece ori. Cu un timbru special, amestecănd reţete din rolurile Ginei Lolobrigida in tinereţe şi oftaturile lui Romeo sub balconul Julietei, sunt curtaţi pensionarii şi pensionarele. Ei sunt ţinta majorităţii pupicurilor şi răvaşelor electorale. Tăriceanu, inghiontit de Geoană, le-a mărit sau le va mări pensiile. Mirciulică se simte trădat. El a fost primul amorez şi nu primul ministru care s-a şi cocoţat in patul de văduvă al bătrănelor. Ba nu, zice Voiculescu, eu am avut intăiul ideea. Vine din nou Traian Băsescu, cel care a pus tălpi marinăreşti urcării de pensie, şi grăieşte: am făcut-o pentru binele vostru, ca incapabilii ăştia să scoată banul şi să nu vă amăgească. Staţionează Tăriceanu, staţionează Geoană, urcă Băsescu. Nedreptăţile amorului neprotejat! Mare bagaboantă mai e şi electoratul ăsta vărstnic trecut prin toate orfelinatele sărăciei comuniste!


A innebunit, de căteva zile, lumea politică. Toţi se agită, toţi promit, toţi se imbracă frumos şi sunt miri dispuşi să se insoare cu urăta din colţ.

Un sondaj neacademic, făcut de mine pe uliţele din Săngeru, arată că electoratul e departe de toată această vănzoleală şi tevatură. Cade Guvernul, nu cade Guvernul, vine opoziţia, se coace de-o nouă coaliţie care se va pupa azi, gen Alianţa D.A., şi se va părui măine, sunt intrebări absente din viaţa tuşei Leana, insensibilă la curtea care i se face de la Bucureşti. Ea cară in poală, inghesuite in şorţ, foi de dovleac, materie primă pentru tocătura necesară celor trei raţe pe care le are in curte. Nea Ion din Pălăşeşti mănă parcă aceeaşi pereche de boi pe care o indemna spre deal cănd eram eu copil. A tăiat nişte uscătură lăngă Călugăreasca şi-o cară acasă, lemn pentru iarnă. Ce să facem? - zice el necăjit. N-am bani de lemne de la pădure şi mai păcălim şi noi frigul cu un gătej. In dreapta şi stănga mea se ridică două case. Copiii lui Jean Găzarul sunt in Spania. Trimit bani părinţilor şi l-au insărcinat pe taică-său să angajeze meşteri. Să cumpere materiale să le facă vile. Ei n-au avut timp de căţiva ani să dea pe aici. Muncesc acolo, muncesc pe rupte, nu-i timp de plimbări prin Romănia. Sunt tineri şi puşi pe agonisit. N-au, inţeleg, o viaţă prea uşoară. Eu caut o familie sărmană de prin Moldova, cu copii mulţi, năpăstuită de inundaţii. Vreau să le ofer spre folosinţă o casă. Casa in care m-am născut şi care este disponibilă. Fără nici o pretenţie. Casa are şi un hectar de grădină şi livadă şi incă alte căteva hectare peste rău, pe care să le cultive aşa cum vor şi in folosul lor. Am dat de veste pe ici, pe colo, dar n-am primit un semnal. Poate după aceste rănduri. Astea sunt preocupările aici. Ale mele, ale ţaţei Ioana, ale căruţaşului Ion. Dintre noi toţi, doar eu mă mai uit la televizor şi inchid repede, inspăimăntat de curtea care mi se face ca alegător.


Intre timp, toamna a ingălbenit gutuile, care strălucesc noaptea ca nişte lămpi de aur alimentate, prin fire nevăzute, de lună. Luna azi-noapte era căt o căldare pe care o făceau la marginea satului ţiganii corturari.