Elenificarea

Marile caractere portocalii, de la greii invocati de Traian Basescu prin emisiunile pe care si le-a aranjat si pana la intelectualii promovati (in pofida vointei partidului sau) tot de el, trecand prin editorialistii de casa sfertodocti si finantati din banii nostri, au gasit vinovatul, aproximativ unic, pentru dezastrul PD-L. Dupa ce ani de zile nu i-au respirat in fata, personificarea esecului este, mai nou, de cand Romania pare un loc liber la vorbit si la gandit, Elena Udrea. Ea-i de vina ca portocaliii sunt bara la bara cu sleahta de bizari si de penali a lu' domnu' Dan. Ea-i de vina si ca unicul din PD-L suficient de diliu in stare sa-l contracandideze pe Sorin Oprescu fara sa se umple de ridicolul marjei de eroare e Silviu Prigoana. Cum tot ea, singura, e vinovata ca Sorin Frunzaverde, Darius Valcov si Cristian Popescu Piedone au ales subit nemarginirea uselista. Ca om cu activitate anti-Udrea mai multa decat toata opozitia la un loc, imi permit sa spun si sa scriu pe tema asta lucruri care, cu siguranta, nu vor placea.

Fara a exclude din poveste personajul, marile vinovatii ar trebui cautate, daca lumea n-ar fi lasa, in cu totul alte parti. In primul rand, la Cotroceni, pentru ca ascensiunea Elenei Udrea si a generatiei sale nu ar fi fost posibila fara ca adevaratul sef al PD-L s-o impuna si sa vegheze la implinirea ei. Chiar daca, odata ajunsa la varful gramezii, a gasit repede parghiile financiare pentru asigurarea nonbeligerantei in interiorul partidului, realitate e ca singura nu se putea cocota acolo. In al doilea rand, chiar in curtea greilor cu pricina, care au tolerat-o ca pe un capriciu blond al sefului pana si-au dat seama cat de periculoasa poate deveni si, cand deja era prea tarziu, s-au multumit s-o lucreze discret prin spate si s-o barfeasca. Dar, in paralel, s-au ploconit, cu umilinta, in fata ei si au tacut complici in timp ce femeia isi desavarsea ascensiunea. In al treilea rand, pe la cercurile intelectuale oportuniste. Care ori i-au adus nemeritate si gretoase omagii, ori i-au cantat in struna si au legitimat-o ca politician in speranta ca Stapanul va avea un ochi si pentru ei. Nu in ultimul rand, in curtea Opozitiei si a presei, carora li s-a parut infinit mai lesnicios si mult mai eficient, date fiind sensibilitatile cunoscute pe la Palatul din Deal, sa dea in ea decat in protectorul ei. Si-au construit-o, impreuna, ca adversar.

Asa a ajuns o fata deloc proasta si extrem de ambitioasa, dar departe de cumulul calitatilor necesare carierei la varf intr-o administratie de stat sanatos la cap, sa fie perceputa drept al doilea om politic al tarii intr-un top al influentei. Iar cei azi care stramba din nas ipocrit ar trebui sa cante la alta masa. Cariera Elenei Udrea (si, prin extensie, a generatiei promovate de Traian Basescu in PD-L si, mai grav, la conducerea structurilor statului) este incununarea lasitatii, superficialitatii si dorintei de parvenire care domina societatea romaneasca.