Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La o anumită vârstă, mulţi oameni pot privi în trecut cu uimire. O iubire, care te-a sufocat, te-a durut, te-a întors pe toate feţele cândva, poate deveni peste ani...un soi de ”nimic”. Faţă în faţă cu omul pentru care ţi-ai fi dat viaţa, se poate ca acum să priveşti spre el ca dinspre ”un deşert”. ”Probabil nu l-am iubit /n-am iubit-o, a fost o amăgire”, te gândeşti. Etapa iubirii, etapa urii, etapa respingerii, etapa oricărei alte emoţii s-a stins ca o flacără, sub mâna vindecătoare a timpului. Iubitul sau iubita din trecut nu-ţi mai spun nimic şi se întâmplă asta pentru că...au dispărut gândurile, s-au topit emoţiile şi s-au disipat miraculos sentimentele care te purtau prin iluzia unei poveşti de viaţă. Emoţia şi sentimentul, propriul tău gând, propria ta lume interioară îţi arătau o lume reală, o poveste, o iubire, o realitate, dar – iată – una care a dispărut la fel de straniu ca lumea dinozaurilor.
Sunt, însă, oameni care rămân blocaţi în trecut, agăţaţi de trecut şi asta în virtutea emoţiilor dureroase, pe care nu le-au vindecat. Fără acele emoţii, fără acele sentimente şi fără acele gânduri, care au deformat cumva experienţa, ei ar privi în trecut cu detaşare, ca spre o şcoală binefăcătoare a vieţii. Sentimentul de a nu fi fost iubit în copilărie capătă forme de manifestare dintre cele mai ample, mai stranii şi creşte o dată cu fiecare experienţă. ”Eu nu sunt iubit/ nu m-a iubit mama/ tata/ femeile/ bărbaţii/ fraţii/surorile/ prietenii etc”, iată adevărata traumă, adevărata iluzie a minţii omeneşti, durerea durerilor, rana din care-şi trage seva toată neliniştea minţii şi a sufletului unui om. Rana din trecut rămâne agăţată în memorie şi pare să creeze acolo, în interiorul nostru, o legătură cu toate experienţele în care am simţit că nu suntem iubiţi, cu toată nesiguranţa, cu abandonul, cu neliniştea şi angoasa pierderii de sine. Rădăcina durerii e o simplă percepţie, dar gândurile, emoţiile şi sentimentele o perpetuează, o fac vie, încă, fac ca ea să ardă în noi şi să ne ţină legaţi de sentimentul că nu avem iubire. Fără sentiment, fără resentiment, fără gânduri care judecă, doar cu puţină compasiune, cu un strop de răbdare, cu puţină râvnă pentru înţelegere şi pentru iertare a celor care părea că nu ne iubesc, dispar emoţiile negative şi, de îndată ce emoţia negativă s-a topit, începem să trăim în prezent.
Trecutul rămâne în noi atâta vreme cât nu corectăm lăuntric trăirile, mai ales cele nefericite, percepţia suferinţei şi a lipsei de iertare. O problemă pe care o avem în prezent este, de asemenea, atât de importantă pe câtă emoţie, pe cât sentiment şi câtă atenţie investim în ea. La baza emoţiei negative stă o percepţie greşită; la baza blocării noastre în trecut sau într-o poveste care ne zdruncină chiar acum stă o neiertare, o percepţie care trebuie corecată. Corectarea percepţiei greşite înseamnă vindecare interioară, detaşare şi desprindere de trecut. Dispariţia emoţiei e semnul clar, fericit, consistent al faptului că ne-am învăţat lecţia în relaţia cu o persoană, o situaţie sau un subiect de viaţă. Fără emoţie dispare legătura şi, pentru ca emoţia să dispară, noi trebuie să schimbăm ceva în mintea noastră, în felul nostru de a gândi, să înţelgem – mai presus de orice – că oamenii (problemele) care trec prin viaţa noastră sunt expresia întrupată a propriei conştiinţe. Ca nişte oglinzi fidele ei ne arată ridurile minţii şi deformările inimii, iar atunci când păstrăm legătura cu ei, fie şi numai prin durerile emoţionale, este semnul că nu am schimbat ceva important în mintea noastră şi ceva a rămas încă nevindecat.
Citește pe Antena3.ro
