Era bine, e bine şi o să fie bine

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Am iubit fără rezerve uniforma Liceului Militar din Iaşi, pe care am îmbrăcat-o la treisprezece ani. Uniforma purtată de mic îţi dă un sentiment durabil de apartenenţă. Pentru copiii care nu prea au fost luaţi în seamă de mici, uniforma e salvarea sufletului. Uniforma îţi garantează egalitatea de şanse în noul start în viaţă. În vacanţe, trăiam o scindare interioară.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Am iubit fără rezerve uniforma Liceului Militar din Iaşi, pe care am îmbrăcat-o la treisprezece ani. Uniforma purtată de mic îţi dă un sentiment durabil de apartenenţă. Pentru copiii care nu prea au fost luaţi în seamă de mici, uniforma e salvarea sufletului. Uniforma îţi garantează egalitatea de şanse în noul start în viaţă. În vacanţe, trăiam o scindare interioară. Fără uniformă, eram tot băiatul care lua drept bune tot ce-i spuneau cei mari. În uniformă însă îmi puneam întrebări dintre cele mai ambiţioase. Fiindcă un vecin în vîrstă avea tot felul de curiozităţi şi remarci prosteşti, m-am întrebat înaintea altor copii, dacă bătrîneţea le aducea automat oamenilor şi un spor de înţelepciune. Dialogul cu acest vecin era secvenţional şi fiecare secvenţă avea trei părţi. În prima parte, omul cu părul alb şi vocea înceată mă întreba dacă la internat mi se dădea ceai. În partea a doua venea răspunsul meu, cum că ni se dădea zilnic ceai. Iar în partea a treia urma invariabil o concluzie. În cazul ceaiului, că era foarte bine că primeam ceai. La ceai primeam şi pîine cu marmeladă? Da, primeam şi pîine cu marmeladă. Concluzia: era foarte bine că ni se dădea marmeladă pe pîine. În ziua următoare discuţia era despre pături. La cămin aveam pături? Da, la cămin aveam pături. Păi, era foarte bine că ni se dădeau pături. Logic, urma conversaţia secvenţională despre becuri. Se stingea la ora zece becul din dormitor? Da, în fiecare seară se stingea, la ora zece fix, becul din mijlocul dormitorului. Bine, foarte bine, spunea înţeleptul străzii şi mă bătea uşor pe umăr, ca şi cum voia să se asigure că o mare parte din deşteptăciunea lui tîrzie ajunsese şi în capul meu. Nu era zi de la Dumnezeu în care să nu-mi taie calea nostalgicul vieţii de cazarmă şi să mă întrebe ba de ciorba de la prînz, ba de obiele, ba de lustruitul ghetelor. Memoria lui de fost soldat la infanterie îi livra zilnic cîte o porţie mică de egalitate cazonă şi bătrînul o alinia la porţia din ziua precedentă, ca pe un bun recuperat printr-o întîmplare providenţială. Fără mine nu şi-ar mai fi adus aminte cît de bine i-a fost cîndva, cînd se stingea becul la ora zece şi sîmbăta îşi dădea cismele cu cremă. Dar de serviciu la latrine faceţi?, m-a întrebat bătrînul. Nu făceam de serviciu la latrine, însă ar fi însemnat să-l dezamăgesc, să minimalizez o amintire foarte dragă lui. Facem, am răspuns.  Faţa bătrînului s-a luminat, de parcă s-ar fi temut că între timp armata renunţase la un obicei, fără de care egalitatea de şanse şi-ar fi pierdut raţiunea. Şi a conchis: E foarte bine! E tare bine! E cît se poate de bine! Cînd nu reuşeam să-l ocolesc sau cînd mă apuca de umăr pe la spate, ştrengăreşte, dar eu izbuteam să scap şi s-o şterg englezeşte, înainte de a-mi pune o nouă întrebare neroadă despre viaţa de la cămin, îi auzeam în urmă cugetarea de înţelept autorizat al cartierului: Ce ştiţi voi, mă, ăştia de azi, ce e binele? Păi, dacă toate sînt cum au mai fost, atunci e bine, e foarte bine!