Exact, dar exact ca Brancusi

Sculptorul Brancusi a fost un om foarte ordonat. Atat de ordonat ca, daca n-ar fi ajuns mare, n-am fi stiut ce sa spunem despre mania asta a lui de a nu lasa nimic, dar absolut nimic la voia intamplarii.

Sculptorul s-a purtat de parc-ar fi stiut ca omenirea il va considera geniu si ca lumea va vrea sa stie totul despre viata lui. Nici un alt artist modern nu s-a ingrijit mai mult de hartiile care aveau sa ramana dupa el. Ca si cum Brancusi s-ar fi sfatuit cu Dumnezeu si Acesta I-a zis: Mai, Costica, vezi ca lumea-i tare curioasa. Nu arunca nimic.

Nici chitantele de la fisc?, a intrebat gorjeanul, care si asa strangea in dosare toate prostiile. Nici, i s-a raspuns.

Sculptorul Costaceanu a fost un om chiar mai ordonat decat Brancusi. Dupa ce a citit toate cartile despre viata lui Brancusi si a vazut cat de tipicar era olteanul, nu numai ca nu s-a mai intrebat, ca pana atunci, daca obiceiul sau de a nu azvarli la gunoi absolut nimic, nici macar cioburile de marmura ramase de la bustul lui Lenin din 1955, insemna acelasi lucru, dar s-a apucat si a clasat, in niste cutii de carton ramase de la pantofii primiti pe cartela in 1947, si biletele de tramvai. O operatie neasteptat de stiintifica si placuta, intrucat, printr-un soi de premonitie tramvaistica, sculptorul Costaceanu scrisese pe toate ziua si ora cand le cumparase, precum si cate statii mersese cu ele. De ce-o facuse, s-a lamurit, cum spuneam, numai dupa ce a citit ca pe Biblii toate cartile despre viata lui Brancusi si a descoperit ca, spre deosebire de el, Costaceanu, Brancusi nu pastra biletele de autobuz si de metrou. Costaceanu s-a gandit ca, dupa ce va muri, o multime de cercetatori o sa se intrebe cum a trait genialul sculptor Costaceanu din Drumul Taberei, cu ce tramvaie a calatorit si ce ecou a avut in opera sa drumul pe care l-a facut cu cursa de 7 si un sfert in ziua de 14 martie 1967 in comuna Vadu Oii. In atelierul lui Costaceanu puteau fi vazute, in rafturile unde posteritatea ar fi trebuit sa vada busturi, nuduri si capete de ipsos, numai dosare cu tot felul de hartii si cutii cu lucruri de aruncat. Costaceanu era convins ca istoria mai trebuie si ajutata. Ca si lui, intocmai ca lui Brancusi, i se va arata pe lumea cealalta Prea Luminatul, ca sa-l intrebe: Ma, Costacene, pe unde dracu’ ti-ai risipit tu actele si lucrurile pentru urmasi, ca am pus la vot si Marele Juriu te-a facut post mortem geniu?! Iar el, nedreptatitul in timpul vietii, ii va raspunde, asemenea lui Brancusi, cel din Impasse Ronsin nr. 11: Trimite, mata, Doamne, pe cineva in Strada Guvidului numarul 11 si o sa gaseasca acolo tot ce-i nevoie, ca sa mi se scrie o biografie si mai amanuntita ca a olteanului.

Adevarul, desi ne vine greu s-o credem, e ca Marele Juriu din Cer a decis imediat dupa parastasul de 40 de zile sa i se acorde lui Costaceanu diploma si adeverinta de geniu. Numai ca ingerul, care s-a pogorat sa ia dosarele si cutiile de pantofi pline cu hartoage, n-a mai gasit nimic. Le bagase pe foc, exact a doua zi dupa inmormantare, nevasta-sa.