Exerciţiu de iubire fără condiţii

O femeie mi-a mărturisit într-o zi: „Îl iubesc necondiţionat pe X. N-am iubit pe nimeni la fel de mult”. Când am întrebat-o în ce anume consta iubirea necondiţionată în mod practic, ea a spus că „nu-i reproşa niciodată nimic, deşi bărbatul n-o suna cu săptămânile”. În plus, îi îndeplinea toate dorinţele şi se purta cu el ireproşabil, oricâte i-ar fi făcut el. ştia că el mai avea o legătură, ea suferea enorm, se gândea tot timpul la el, plângea şi, în acelaşi timp, dădea dovadă de o răbdare colosală cu toate defectele bărbatului.

Când i-am spus că, de fapt, nu-l iubeşte necondiţionat, a negat, dar asta pentru că nu ştia ce înseamnă să iubeşti necondiţionat. Nu ştia că iubirea necondiţionată nu se referă la comportamentul nostru exterior, nici la acceptarea tuturor pornirilor celuilalt, la acceptarea tuturor umilinţelor şi la tole­ra­rea dorinţelor, oricât de aberante ar fi ele. Iubirea necondiţionată nu presupune să accepţi comportamentele abuzive ale altor oameni şi, în acelaşi timp, să suferi câineşte în interior.

Iubirea fără condiţii este „o stare de a fi” şi este înainte de orice altceva „o stare interioară”. Suferinţa este semnul prezenţei condiţiilor, fie că le exprimăm verbal, le manifestăm în comportament sau nu. Regretul, gelozia, mânia, frustrarea, deznădejdea trăite în interior ne dezvăluie nouă înşine faptul că nu ne aflăm într-o stare de iubire necondiţionată. Asta n-ar fi o problemă ( căci este o stare care se regăseşte în toate relaţiile vieţii) dacă n-am face confuzia între iubirea fără condiţii şi inhibarea suferinţei sau comportamentul aparent lipsit de condiţii. De fapt, când suferim în tăcere, ne inhibăm pe noi înşine în numele iubirii, dar asta este o pierdere a iubirii de sine. Nu ne mai iubim pe noi înşine şi, în plus, ne reprimăm dorinţele şi nevoile emoţionale.

Iubirea fără condiţii este o stare a sufletului, este o trăire interioară greu de dobândit, dar nu imposibil. Ea nu exclude uneori un reproş făcut celui pe care-l iubim, căci iubirea fără condiţii nu reproşează din stări emoţionale negative. Din starea de iubire necondiţionată, mama îşi „dădăceşte copilul” şi-l pe­de­p­seşte; ea nu o face cu supărare, ci cu dorinţa de a-l educa şi a-l ajuta să meargă în viaţă pe un drum bun. Absenţa emoţiei negative este un indiciu al iubirii fără condiţii şi nu comportamentul plăcut. Sigur că iu­bi­rea fără condiţii este mai tolerantă, mai în­gă­dui­toare, mai zâmbitoare, mai plină de acceptare şi de în­cre­dere.

Ea nu înseamnă, însă, inhibarea nevoilor emo­ţionale şi nu presupune o renunţare la iubirea de sine. Iubirea fără condiţii ştie să ierte, dar... nu este obligată să accepte abuzul, comportamentul violent sau atitudinile obraznice, cât ea le poate observa şi se poate îndepărta de persoana care le practică. În­de­părtarea noastră de un om nu înseamnă o renunţare la iubirea pentru el când îl iubim fără condiţii; în interior îl acceptăm şi-l iubim aşa cum este, dar în exterior îi arătăm că el se comportă fără iubire şi facem aceasta printr-o „distanţare” lipsită de suferinţă.

Dacă noi iubim pe cineva, este firesc ca celălalt să ne iubească, la rândul său şi să ne răspundă ca atare. Dacă nu se întâmplă aşa, atunci putem face o alegere conştientă şi anume aceea de a iubi fără condiţii, fără aşteptări, fără speranţe.

A iubi înseamnă a-i gândi întotdeauna binele celuilalt, a nu-i reproşa în sinea noastră lipsa de dragoste, de înţelegere sau de compasiune. A ne dezbrăca de aşteptări, de speranţe, de vise şi a accepta întru totul omul acela aşa cum este el. Dacă el abuzează de dragostea noastră, ne putem îndepărta fizic şi renunţa la legătură, dar păstrând iubirea din lăuntrul nostru. Dacă izbutim să iubim şi un singur om într-o viaţă fără nici un fel de aşteptare şi dincolo de orice suferinţă, ne aşteaptă... anumite daruri prin viaţă. Să iubim fără condiţii un copil, un animăluţ, un bărbat sau o femeie ne ajută să intrăm într-o fază importantă a evoluţiei noastre ca fiinţe şi, mai târ­ziu să putem extinde acest fel de iubire... către lumea înconjurătoare.