Fără arbitru

Mă simt de parcă toţi arbitrii din lume ar fi la Campionatul Mondial. Nici măcar unul pe aici, pe uliţa decăderii noastre morale, fizice şi psihice, nici măcar unul pe aici, prin cartier, care să fluiere offside-urile politicii şi memoriei, în atâtea şi atâtea ocazii în care lucrurile şi faptele o iau razna şi se ciocnesc, de atâta imprudenţă, între ele. Nici măcar unul pe aici, prin casa de nebuni în care ne lăudăm că avem domiciliul, care să ţină sus steagul alb de pace, în schimbul unui zâmbet protocolar şi al unui sâmbure de noapte liniştită.

Nu avem arbitru. Avem doar televiziuni. Şi, fireşte, exclusivităţi. Câte o rază de veste, uneori. Ba din economie, ba din sport. Leul creşte, ratele rămân. Leul scade, ratele rămân. Aşadar, la ce mai foloseşte ştirea? În sport... Pe lângă Brazilia şi ale ei adversare, pe lângă stadioanele grandioase din oraşe cu temperaturi oscilante de pe marele şi fascinantul continent, pe lângă bine-cunoscutele clişee pe care mi le semnala cu mult umor fratele meu, când urmăream un sfert de finală împreună, pe lângă frustrarea noastră, a românilor, de a nu putea juca la un turneu mondial de aşa de mult timp, mai avem şi alte ştiri. În tenis, de exemplu. Meciurile Simonei Halep s-au încheiat într-o linişte deplină, deşi constănţeanca a ajuns într-o fază importantă a competiţiei, pe care nici o altă jucătoare din România nu o mai bifase. O semifinală la Wimbledon. Pe care, din păcate, a pierdut-o categoric. Gata cu avalanşa de mesaje de încurajare de pe reţelele de socializare, gata cu transmisiunile de la aeroport şi pancartele viu-colorate din salonul oficial. Ca-n viaţă. Ciudat ar fi fost să ne purtăm altfel.

Campionatul Mondial din Brazilia, din acest 2014 straniu, ne-a furat arbitrii! Până şi cei din Uzbekistan sunt acolo, concentraţi la fazele de joc, la eliminări şi la cartonaşele galbene. Şi nouă ce ne rămâne? Un drum la cimitir duminica şi o masă în familie amânată din cauza unui posibil cod portocaliu de furtuni. Sau, de ce nu?, un somn lung şi artificial, netulburat de soneria de luni a alarmelor, un somn fără vise şi fără pernă, care să ne scufunde, să ne ridice, să ne sufoce, să ne resusciteze şi tot aşa, până când vine dimineaţa să ne oblige să ne luăm de la capăt obligaţiile.

Şi, totuşi, în această atmosferă deprimantă, de iulie fără iulie, vine ziua de 9, ca să ne şoptească la ureche, ca în fiecare an, aceeaşi poveste frumoasă şi tragică, povestea despre un mare şi drept general, pe care numai distanţa definitivă l-a putut lua de lângă noi, povestea unui om bun cu ochi blânzi care ne-a făcut copilăria mai frumoasă, povestea unui tată extraordinar care şi-a divinizat familia, povestea unei voci calde care ştia să consoleze şi să caute soluţii, povestea unui prieten incomparabil pentru care nu exista ideea de „prea târziu”, povestea unui 9 iulie şi a celui născut în această zi, povestea dorului nostru şi a amintirii sale, povestea unui „rămas-bun” şi a unui „pe curând”, povestea lui Ion Eugen Sandu.