Fără iubire

"Obligaţia fără iubire face omul iritabil/ Responsabilitatea fără iubire face omul ireverenţios/ Justiţia fără iubire face omul crud/ Adevărul fără iubire face omul critic/ Educaţia fără iubire face omul duplicitar/ Mintea fără iubire face omul viclean/ Amabilitatea fără iubire face omul ipocrit/ Competenţa fără iubire face omul inflexibil/ Puterea fără iubire face omul tiran/ Credinţa fără iubire face omul fanatic/ Onestitatea fără iubire face omul arogant/ Bogăţia fără iubire face omul lacom" (din Educaţia Părinţilor; S.N Lazarev – cartea a patra; ED. Stanpress). Lazarev comentează: "O dată cu pierderea iubirii, calităţile deosebite se transformă în neajunsuri şi defecte".

În tot ce facem, avem nevoie de iubire. Nu-i vorba despre iubirea care vine de la alţi oameni, ci despre iubirea din noi înşine, singura formă de iubire de care nu putem fi deposedaţi. Lipsa iubirii în sufletul nostru ne distruge calităţile, ne răceşte inimile şi ne împovărează minţile, ne destructurează caracterul şi ne răneşte continuu, în vreme ce credem că toate relele ni se trag de la lumea care nu ne iubeşte. Mulţi dintre noi spunem "oamenii sunt răi, toată lumea înşală pe toată lumea, toţi aleargă numai după câştig", dar la ce ne foloseşte să vedem răutatea dacă nu facem un exerciţiu de a o privi chiar şi pe ea cu ochii iubirii? Dacă vedem răutatea altora fără iubire, nu putem înţelege suferinţa ce-o acompaniază întotdeauna, iar consecinţa imediată este chiar incapacitatea noastră de a iubi. Am văzut adesea oameni traumatizaţi, care nu pot ierta şi nu pot să-şi repare resentimentele, ura, frustrarea şi suferinţa dobândite în copilărie, cu toate că acestea toate le-au făcut vraişte vieţile, ivindu-se în diferite relaţii şi realităţi ale vieţii lor. Ei n-au înţeles agresivitatea, răutatea sau comportamentul instabil al părinţilor sau al altor oameni ca pe o manifestare a suferinţei lor interioare şi de aceea şi-au tăiat legăturile cu iubirea pe anumite segmente ale experienţei. Prin înţelegere, au avut din nou puterea de a simţi compasiune, au putut să ierte şi, ca o consecinţă, au reuşit să simtă afecţiune pentru "oamenii cei răi". Singuri ne rupem de iubire, singuri ne putem întoarce la ea. A ne întoarce la puterea de a iubi noi înşine ar putea fi un scop al vieţii omului. A înţelege că acesta-i scopul presupune, de asemenea, să te angajezi pe un drum al căutării de sine, al înţelegerii şi al luptei cu duşmanii interiori, pe care-i vei găsi mai aprigi decât ai văzut chiar şi-n coşmaruri. Până şi Everestul poate fi mai uşor de cuce­rit decât schemele mentale pe care un om şi le imprimă în experienţele vieţii sale. Multe dintre ele rămân ancorate în inconştient şi continuă să-ţi saboteze fiecare pas către iubire şi fiecare picătură de năzuinţă către Dumnezeu. Poate de aceea majoritatea oamenilor preferă să vadă sursa răului în afară, în lume, în alţii. Poate de aceea mai puţini se încumetă să pătrundă în beciurile întunecate ale propriului inconştient, unde vieţuieşte lumea fără iubire, o lume dobândită în experienţele vieţii.

E-n alegerea noastră să fim cea mai bună variantă a fiinţei pe care o putem manifesta pe Pământ, în această unică viaţă, în acest unic trup în care ne aflăm chiar acum. E-n alegerea noastră să fim furioşi fiindcă-i la îndemână sau să ne manifestăm diferit într-o situaţie în care majoritatea s-ar înfuria. Să înţelegem când majoritatea condamnă, să fim buni când cei mai mulţi s-ar răzbuna, să arătăm afecţiune când majoritatea ar urî. Să avem în mod premeditat manifestări care nu ne stau în obişnuinţă înseamnă că mai facem încă un pas către sufletul nostru, pe care "răul se căzneşte să-l corupă". Sufletul nostru are nevoie să fie bun şi înţelegem asta în fiecare zi în care ne întâlnim cu răutatea altora. Dar dacă vom aştepta ca alţii să fie buni, va trece vremea şi vom vedea că nimic nu se schimbă, vom observa sterilitatea aşteptărilor noastre şi abia atunci ne vom întoarce – poate – faţa către singura fiinţă pe care o putem face mai bună; noi înşine. Iubirea pe care o căutăm amarnic şi cu preţuri mari prin lumea largă este în noi. Lipsa ei ne stâlceşte în interior, ne distorsionează visele, gândurile şi acţiunile, lipsa ei întrerupe contactul cu partea divină din noi, pe care n-o mai putem recunoaşte. Este inutil să căutăm bunătatea în lume, căci în orice moment se poate ivi cineva care ne arată contrariul. Cum bunătatea lumii întregi şi dragostea ei n-ar putea lumina o inimă fără iubire!