Fărâme de viaţă

n) Azi am primit o minge de fotbal. Din aia nouă şi năsărâmbă, cu care s-a jucat recent în Africa de Sud, "Jabulani". S-au născocit atâtea pe seama ei, încât o privesc cu emoţie. De parcă ar fi o femeie plină de farmec şi de capricii irezistibile. Adorată şi temută deopotrivă, amestecul acela seducător de mister şi facilitate. O cântăresc cu imensă şi tulbure curiozitate, o pipăi apoi, fără a o scoate din juponul ce-i ascunde rotunjimea. Prin minte îmi colindă fel de fel de păţanii cu portari înşelaţi şi ameţiţi de toanele ei balistice.

Şi fotbalistice. Are în spate victime celebre, bărbaţi faimoşi şi duri. Nu-mi pot lua ochii de la ea, într-atât e de atrăgătoare. În cele din urmă o aşez, încă nedezvirginată, pe o măsuţă, ca pe o jucărie râvnită îndelung. Când eram copil procedam întocmai cu baloanele din cauciuc, de treisprezece lei. Sau de treizeci şi cinci, proaspăt cumpărate din librăriile bazar dacă reuşeam să strâng suma aproape prohibită. Mi le puneam lângă pernă şi mirosul de plastic mă năucea. Visam că sunt fotbalist, că tribuna îmi scandează numele, iar eu înscriu gol după gol. Poze, articole elogioase în ziare, ehe, toate ingredientele gloriei sportive!... A doua zi mingea plesnea la primul ghimpe întâlnit pe maidan, şi cu asta basta, visul se năruia hăcuit de nenoroc. Ce nefericire mă podidea cu leşul iubitei în braţe! Îmi era ciudă pe neşansa pitită parşiv în cumplita întâmplare, pe soarta ostilă, pe fabricanţii de mingi, pe întregul univers. Deşi vârsta mă apropie de-o juma de veac, copilul din mine iese mereu la iveală, n-a obosit neam, şi cată să-şi ia mereu porţia de joacă.

n) Se iubiseră nebuneşte, năvalnic, în adolescenţă. Nici ea şi nici el nu cunoscuseră pe altcineva. Tinereţea îi prinsese la fel şi nimic nu părea să-i despartă. Îşi şi juraseră dragoste nesfârşită până la moarte! La început de viaţă chiar crezi în jurăminte, iubirea nu există altcumva decât până la capătul respiraţiei pământene. Iubirea nu poate fi imaginată pe intervale de timp intermediare. Tinereţea e absolută şi veşnică, şi tot ce ţine de ea e aidoma! Uneori, nu arar!, promisiunile de vecinicie sunt încălcate şi poveştile se destramă, udate cu lacrimi de durere. Aşa le-a fost hărăzit şi eroilor mei anonimi. Ruptura i-a maturizat dintr-odată, împingându-i la disperare. O vreme, căci instinctul de supravieţuire i-a îndemnat să nu-şi asculte inimile fracturate. Şi nu le-au ascultat, c-ar fi pierit de deznădejde, iar raţiunea i-a scos uşor-uşor la liman.

Dar limanul era arid, nici pomeneală de luminişul mătăsos şi căptuşit cu flori în care povestea lor se deşirase aievea. Treziţi din vrajă, s-au abandonat rânduielilor lumeşti, casătorindu-se departe unul de altul. Să nu care cumva să se mai învolbure reciproc, să-şi piardă fiecare urma. Distanţa şi uitarea vindecă rănile sau dau senzaţia asta înşelătoare. Au devenit părinţi, copiii le-au născut nepoţi, şi bătrâneţea i-a încercuit pe nesimţite. Abia atunci şi-au dat seama că rana nici măcar nu se cicatrizase, era încă deschisă şi supura. Unde fugise viaţa lor?, s-au întrebat cercetându-şi ridurile şi părul coliliu. Dorul le-a secat sufletele, zbârlite de iminenţa morţii. Viitorul lor era, paradoxal şi tragic, întors către trecut.

Aşa s-au hotărât să-l aducă în prezent, taman când se pregăteau de iarna ce va să vie. S-au căutat, înfriguraţi de finalul sorocit de-a valma, iar divorţurile s-au petrecut în acelaşi timp, fără ezitări şi regrete. S-au cununat imediat, potrivit tocmelilor simplificate de etate. "Te-am iubit doar pe tine, şi târziu mi-am făcut curaj să recunosc că trăiesc degeaba!", i-a spus mirele tomnatic, sărutându-i ochii ce "păreau a urmări înzăbrăniţi de nostalgie amintirea unui vis", vorba lui Mateiu Caragiale. Gestul neobişnuit a contrariat rudele excentricilor îndrăgostiţi, iar târgul, chipurile, pudibond s-a oripilat public, deşi, toţi în sine, îi admirau şi s-ar fi vrut iubiţi şi doriţi asemenea lor. Invidie şi dispreţ, o ciudă mocnită ghiceai în cuvintele ipocrite ale spectatorilor nimeriţi în urbea în care înamoraţii sexagenari îşi interpretau de-adevăratelea piesa. Cât de greu acceptă cei din jur parantezele astea de iubire, câtă ostilitate şi îndărătnicie, câtă intoleranţă! Şi cât de îngăduitori sunt cu eşecurile şi scandalurile conjugale, câtă satisfacţie să le fie martori...

n) Ghinionul de a fi contemporani cu propriii noştri copii... Nu v-a cutreierat niciodată gândul acesta vinovat? Opacitatea lor la profunzime, sărăcia afectivă, violenţa nimicitoare, aplecarea către primitivismul înzorzonat şi caciurelile de orice fel, spre piercing-ul tribal, pragmatismul cinic sunt fantomele ce-mi sperie liniştea convieţuirii cu ei. Între noi şi părinţii care ne-au crescut graniţele erau totuşi insesizabile, împărtăşeam valori comune. Ne suportam fără să ne încurcăm prea tare. Astăzi îmi reprim anevoie sila şi furia când zăresc tineri vopsiţi strident şi vulgari, marcaţi cu tuş pe trupurile devenite ciorne umane numai bune de aruncat la tomberon, cu privirile zimţate de alcool sau droguri. Ori năsădiţi ca animalele în cluburile pierzaniei colective, în vicioase preludii ale orgiilor sexuale. Instincte cu ghiotura şi neam sentimente! O generaţie rătăcită între repulsia pentru capitularea noastră politică şi civică de ieri şi lipsa adevăratelor repere de acum, pervertite de dezintegrarea postdecembristă.