Filme pe paine

Nimeni nu mai da drumul la televizor pentru un film anume.

Cu exceptia devoratorilor de seriale latino-americane, care indura si pauzele cu reclame, ca sa nu piarda nici o lacrima din telenovela preferata, foarte putini sunt telespectatorii in stare sa vada un film de la un cap la altul. Oameni normali, cand sunt singuri in fata micului ecran, cotrobaie cu telecomanda prin toate programele serii, ca posedatii magazinelor second-hand si ai tarabelor cu chilipiruri. Cine a gustat o data placerea de a nu mai duce filmele pana la capat e pregatit pentru aceea, si mai mare, de a le ignora si inceputurile.

Pun mana, sadar, pe telecomanda si apas la intamplare un buton. E ora din noapte cand toate canalele de televiziune transmit filme. De fapt, filmele pe care le-au mai dat de cateva ori toate canalele de televiziune. Filme facute spre a fi uitate, de indata ce apare cuvantul "The end". Si ca sa poata fi date imediat, mai bine zis imediat dupa pauza pentru detergentii care scot petele de somon si de mustar de Dijon, dar nu si pe acelea de pe salopetele de tractoristi si de muncitori la salubritate. Filmele transmise cu o saptamana in urma de posturile rivale.

Daca prima secventa infatiseaza un barbat care cauta ceva in portbagajul masinii, n-am nici o indoiala ca in secventa ce urmeaza apare strangulatorul. Dar de ce un strangulator si nu un negustor ambulant de ciorapi? Sau o moasa comunala? Raspunsul e simplu: pentru ca in filmele cu portbagaje acestea sunt umplute intotdeauna cu cadavre. Droguri vedem doar in filmele cu camioane si furgonete. Publicul care termina in doua ceasuri toate filmele unei seri e unul edificat. El stie ca scena strangularii vine intotdeauna inainte de aceea in care violatorul in serie invata alfabetul ca sa stie in ce ordine sa-si aleaga victimele. Si niciodata dupa urmarirea de pe acoperisuri. Imi dau seama pe loc, din numai doua-trei imagini, ce gen de film imi e sortit sa vad. Daca e cu asiatici, care se rostogolesc prin aer si-si zboara capetele cu lovituri rasucite din picior, in vreme ce in cealalta camera seriful i-a pus pistolul in ceafa omului care aducea geamantanul cu bani, e clar ca vad un film din viata de zi cu zi a oamenilor muncii chinezi din New York. Daca e cu o femeie legata de un scaun si cu gura lipita cu banda adeziva, inseamna ca e film de dragoste. Daca filmul debuteaza cu o partuza, continua cu un amor prelungit pe o plaja, e plin de dialoguri despre sexul oral si se sfarseste cu agonia a doi homosexuali bolnavi de SIDA, nici nu ma ostenesc sa ma intreb cui i se adreseaza. E una din peliculele acelea plicticoase de educatie, la care se mai uita doar fetele de la tara care voteaza cu PSD-ul si copiii sub 12 ani.

Exista, e drept, si filme la care intarzii mai multe minute. Acelea de patru stele, pentru rafinati si oamenii de cultura, in care ucigasii nu sunt niste amarati de negri traficanti de cocaina, ci psihiatri care isi tortureaza pacientii moral si abia la urma cu electrozii pentru resuscitarea cardiacilor cu infarcte. Si, bineinteles, filmele suta la suta artistice, cu miliardari batrani indragostiti de minore sau, in varianta de cinemateca si de premii Oscar, cu minori indragostiti de miliardari.