Filmul învingătorului

Intr-o zi, bajbaind cu telecomanda dupa un program tv, am ramas putin la un film; Richard Burton, destul de tanar in filmul cu pricina, juca rolul principal. Actiunea se petrecea in razboi, poate in cel de-al doilea razboi mondial. Burton se catara pe o stanca, iar sub picioarele lui se intindea ditamai prapastia. Era acolo un soi de castel, de fortareata, in care se plasasera trupe nemtesti. El incerca sa patrunda in taina acolo. Cum stateam in pat, dornica sa ma relaxez dupa o zi plina, m-am trezit ca ma incordam grazav, in vreme ce personajul se catara pe stanca periculoasa. Parca aveam corzi la picioare si, constientizand senzatia asta, de incordare fizica, am observat imediat ca mintea ii transmitea intregului corp starea de incordare. 'Stai putin', mi-am spus! 'Ce fac eu, urc stanca aceea ca si cum as fi actorul care joaca in film, dar – mai ales – ca si cum filmul ar fi realitate'?

Exista studii si experimente care spun ca creierul nostru nu distinge intre realitate si imaginatie. Cand vedem un film, experimentam chiar 'neputiinta' de a mai distinge intre fictiune si realitate, caci, si daca stim ca suntem la film, filmul ne capteaza atentia intr-o asemenea masura, incat plangem, radem, visam, iubim, uram, respingem, condamnam, ajutam sau am vrea sa pedepsim; actiunea din film devine experienta personala sub forma emotiilor pe care le traim. Experienta vietii este chiar emotia, care are consecinte si in corpul fizic. Dar, daca noi traim emotiile personajelor din film ca si cum ar fi ale noastre, nu se poate sa ne raportam inconstient la realitate sau la filmele celorlalti, la povestile lor ca si la povestile din filme? Daca urci stanca impreuna cu Burton intr-un film, ce simti atunci cand ai in fata ta un om adevarat, mai ales unul de care iti pasa, un personaj principal din viata ta? Nu-i si realitatea un film? Oare nu radem si nu plangem in fata realitatii, ca si in fata fictiunii, oare trupurile noastre nu suporta catarari, poveri, apasari, dureri si nenumarate alte senzatii, ca o consecinta a emotiilor pe care le traim in relatia cu 'realitatea', ca si in relatia cu stimuli ai imaginatiei? si, daca creierul nu distinge clar intre realitate si imaginatie, cum nu are repere despre timp (trecut, prezent, viitor), in sensul ca traim acum, in prezent, fie ca ne gandim la trecut, la viitor, la ceea ce-i real sau fictiv, nu ne-ar fi de ajutor sa cautam filme ale vietii sau filme la tv pe post de stimului emotionali pozitivi? Caci, daca devenim actori in filmele de fictiune, gratie emotiilor noastre, nu devenim cei ce sufera, privind filmele despre suferinta ale lumii noastre? Nu devenim nervosi prin simplul fapt ca cineva nervos ne arunca o vorba aiuritoare? Daca am cauta in vietile noastre povesti cu oameni care au invins si s-au ridicat deasupra circumstantelor potrivnice, n-am trai noi, oare, emotia invingatorului si corpul nu s-ar bucura de emotii pozitive? Nu s-ar alinta corpurile noastre cu 'emotii de bunastare', care ne-ar schimba chimia creierului si a corpului in bine (chiar chimia experientelor de viata) daca am alege sa ne detasam de filmele despre criza, rau, violenta si suferinta, care ruleaza in lumea noastra? Sa intelegem ca toate sunt filme ale mintii omenesti, care ruleaza pe marele ecran numit 'viata noastra'. Avem in minte telecomanda; cu o apasare pe buton (alegerea constienta), putem vedea 'filmul invingatorului', al omului imbunatatit, filmul celui bucuros de existenta si, vazindu-l, vom experimenta emotii de bunastare si chiar experiente fericite!