Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Este ora 9 aici, la Estoril, pe ţărmul Atlanticului. O dimineaţă ca oricare alta, de n-ar fi sărbătoarea fotbalului. Sunt cu Marius Mitran (veteran, e la a cincea finală !) şi ne pregătim de meci. El este fanul “plăpumarilor”, eu nu am o preferinţă. Parcă l-aş vrea pe Simeone triumfător, deşi Ronaldo ar cam trebui să câştige şi el un trofeu major. Plecăm spre capitala Lusitaniei cu trenul. În gară, întâlnim o familie de madrileni - tatăl, în tricou roş-albastru, fiul, în alb. Le zâmbesc şi le arăt semnul victoriei, îl merită deopotrivă. Lisabona e un oraş spaniol azi, d-aia i-aş zice Madribona. Şiruri nesfârşite de suporteri se scurg pe străzile provinciale, însufleţindu-le şi trezindu-le la suflare. “Simeone, «Cholo» Simeone !” strigă colchoneros, omagiindu-şi eroul contemporan, legenda. “Simeone, cornutto Simeone !” ripostează ceilalţi, şi spectatorii de ocazie se amuză. Acesta este singurul moment în care galeriile peripatetice se înfruntă în piaţetele strâmte. Altminteri, stau împreună, nicio animozitate, niciun incident. În cele din urmă izbucnesc laolaltă “Madrid, Madrid !” şi “Nos somos espagñoles !”1 Curând, vor încuraja toţi aceeaşi echipă, España, în Brazilia, şi de ce s-ar înjura ?! Mă impresionează cohortele pestriţe de microbişti, veniţi să se prezinte lumii ca locuitori ai Planetei Fotbal. Ce bine ne-ar prinde şi nouă, românilor, exemplul lor ! Îmi este teamă să mă gândesc ce spectacol violent şi trivial ar fi creat, de pildă, steliştii şi dinamoviştii dacă... Dar nu va fi niciodată să fie şi zău că nu suntem vrednici de ditamai onoarea ! Intrăm în spaţiul rezervat magazinelor cu suveniruri. Dau cu ochii de Radomir Antic, antrenorul sârb al amândurora nu demult, îl ştiu, că doar l-a transferat pe Hagi cândva. Marius ne fotografiază şi apoi îi spun într-o doară că Bale va decide confruntarea. (Pe aeroport l-am zărit pe Cafu şi i-am cerut favoarea de a mă poza cu el. A acceptat, iar copilul din mine a ţopăit de fericire.) Timpul trece târâş, m-aş întoarce la hotel, dar nu-mi dă ghes inima. Păi, când se va mai întâmpla să ajung la o astfel de gală ? Rezist anevoie, iar pe la nămiaz ne îndreptăm către “Da Luz”. Prin 2000 m-am aflat pe stadionul de odinioară al luminii, salutând golul norocos al dinamovistului Năstase, pe o ploaie enervantă şi sâcâitoare. Noua arenă e modernă, cea veche era monumentală, romantică, purta încă în memorie driblingurile lui Eusebio, parfumul de epocă. Apropo, mozambicanul are o statuie de bronz în faţa tribunei a doua. I-au aşezat o coroană cu diamante pe fruntea eternă şi l-au acoperit cu fanioane şi fulare întru postumitatea eternă. Din păcate, ăia de la UEFA nu i-a dedicat nici măcar un minut, o imagine măcar pe ecranele imense. Funcţionarii de la Nyon sunt obsedaţi de cifre, de profituri, iar nu de sentimente, de istoria jocului. Organizatorii sunt insensibili şi la cultura băştinaşilor, şi, în locul lui “Noi suntem spanioli !” Alfredo Marceneiro, cu ale sale Bairros de Lisboa sau Ser fadista, ascult nu ştiu ce lălăieli de aiurea. Birocraţia lui Platini calculează în arginţi evenimentul, nu în emoţii. Observ că realiştii sunt mai vii în peluză, domină sonor atmosfera, animaţi de un Nacho sclipitor şi dezlănţuit. Animatorul ăsta e un fel de Cristiano, nu vă mint, într-atât e de talentat ! Celălalt, din peluza adversă, este timorat, ca fiece debutant. Arbitrul fluieră deschiderea balului. Diego Costa cedează repede şi se retrage trist din scenă.Vraciul sârb şi placenta de iapă n-au săvârşit miracolul visat. Un gol împiedicat (ce baftă pe uruguayanul Godin !) şi multă plictiseală. Ritm lent, construcţie greoaie, spectacol ioc. Casc lung şi deplâng lipsa de fantezie a antrenorilor. Khedira este cel mai slab de pe teren, s-a pitit între fundaşi şi se fereşte de minge. Modric aleargă peste tot, dar stă prea jos şi, deodată, Real are o juma de formaţie în spate, departe de atacanţi. În avanposturi, Bale al meu, crispat şi neinspirat, ratează din poziţii ideale, semn că nu e obişnuit cu mizele mari. Firesc, fiindcă Walles şi Tottenham sunt team-uri nesemnificative, mărunte. Benzema se plimbă de colo-colo, apatic şi inutil, iar Ronaldo cerşeşte îngăduinţa olandezului de la centru la atingerile mai bărbăteşti. Vedeta înecată în gel gesticulează teatral, ca un adolescent îmbufnat, la atât i se rezumă prestaţia de azi. Gabi - un Bourceanu mai elevat fotbalistic – controlează cu autoritate jocul, secondat de Thiago. “Să intre Isco, să lege liniile !” zbier înspre italianul de pe banca Realului. Ancelotti nu mă aude şi începe repriza secundă tot cu neamţul tunisian. Se dezmeticeşte prin minutul 60 şi îi introduce pe Isco şi pe Marcelo, mutare inteligentă. Dintr-odată, partida se schimbă, capătă nerv, dinamism. Îmi fuge somnul, cu fiecare şarjă pe partea stângă a regaliştilor. Vărgaţii respiră anevoie, Villa se zbate neputincios, uitat singur între aprigii Varane şi Ramos. Di Maria produce panică mereu, dar s-a sufocat, nu mai are oxigen şi greşeşte pasele simple. S-au încheiat cele 90 de minute, croatul se îndreaptă spre colţ, să execute un corner. Ultimul. “Acum egalează” îi şoptesc prietenului meu din Bistreţ şi vecinului din dreapta. Vor fi prelungiri, presimţisem ieri şi îl anunţasem pe Radu Paraschivescu, susţinător al echipei blanco. Ramos marchează, el e alesul sorţii la final de sezon, Atletico se prăbuşeşte, apar crampele musculare. Galezul înscrie golul doi şi atleţii se reped la pomană. De unde a găsit argentinianul puterea de a sprinta şi de a şuta, că abia îşi trăgea picioarele ? Godin şi alţi patru coechipieri rămân după atac în preajma lui Casillas, să-i ţină de urât. Parcă am fi în curtea şcolii, totul sau nimic. S-a trezit şi CR7 (GTE2, în uralele sacadate ale galeriei), se izmeneşte lângă tuşă pe o bicicletă de prisos. Simeone îşi pierde cumpătul, dă buzna pe gazon şi se repede asupra fundaşului francez. Gata, finala s-a isprăvit. Marcelo, Gran Tren Espagña rezerva decisivă, se zbânţuie ca un pici, este cel mai euforic. La staţia de amplificare răsună cântecul Hala Madrid, din fonotecă. “Olé, Real Madrid, olé !” se scandează în noapte. O noapte în care pantofii lui Ancelotti strălucesc orbitor. Părăsim stadionul, fiesta s-a terminat, unii plâng, alţii râd, ca şi în viaţa de fiecare zi. Ne bulucim degeaba la taxi, autorităţile locale s-au dus la culcare, fără să le pese de noi. Într-un târziu, să fie ora 2, nimerim o maşină şi ne înapoiem la Estoril, epuizaţi şi surescitaţi. Portugalia, să nu uităm asta !, este marginea Europei şi aşa îmi explic mărginirea localnicilor, o anumită lentoare în gesturi şi nu numai. Adorm cu opinteli, chiar am fost pe stadion ? apuc să mă întreb înainte ca Moş Ene să se dea huţa-huţa pe genele mele.
Citește pe Antena3.ro
