Finala!

Este ora 9 aici, la Estoril, pe ţărmul Atlanticului. O dimineaţă ca oricare alta, de n-ar fi sărbătoarea fotbalului. Sunt cu Marius Mitran (veteran, e la a cincea finală !) şi ne pregătim de meci. El este fanul “plăpumarilor”, eu nu am o  preferinţă. Parcă l-aş vrea pe Simeone  triumfător, deşi Ronaldo ar cam trebui să câştige  şi el un trofeu major. Plecăm  spre capitala  Lusitaniei cu trenul. În gară, întâlnim  o familie de madrileni - tatăl, în tricou roş-albastru, fiul, în alb. Le zâmbesc şi le arăt semnul victoriei, îl merită deopotrivă.  Lisabona e un oraş spaniol  azi, d-aia i-aş zice Madribona. Şiruri  nesfârşite de suporteri  se scurg pe străzile provinciale, însufleţindu-le şi trezindu-le  la suflare. “Simeone, «Cholo» Simeone !” strigă colchoneros, omagiindu-şi  eroul contemporan, legenda. “Simeone,  cornutto Simeone !” ripostează ceilalţi, şi spectatorii de ocazie  se amuză. Acesta este  singurul moment în care galeriile peripatetice se înfruntă în piaţetele strâmte. Altminteri, stau împreună, nicio animozitate, niciun incident. În cele din urmă  izbucnesc laolaltă “Madrid, Madrid !” şi “Nos somos  espagñoles !”1 Curând, vor încuraja  toţi aceeaşi echipă, España, în Brazilia,  şi de ce s-ar înjura ?! Mă impresionează cohortele pestriţe de microbişti, veniţi să se prezinte  lumii ca locuitori ai Planetei Fotbal. Ce bine ne-ar prinde şi nouă, românilor, exemplul lor ! Îmi este teamă să mă gândesc ce spectacol  violent şi trivial ar fi creat, de pildă,  steliştii şi dinamoviştii  dacă... Dar nu va fi niciodată  să fie şi zău că nu suntem vrednici de ditamai onoarea !  Intrăm  în spaţiul rezervat  magazinelor cu suveniruri. Dau cu ochii de Radomir Antic,  antrenorul sârb  al amândurora nu demult, îl ştiu, că doar  l-a transferat  pe  Hagi cândva. Marius ne fotografiază  şi apoi  îi spun într-o doară că Bale va decide confruntarea. (Pe aeroport l-am zărit pe Cafu şi i-am cerut  favoarea de a mă poza cu el. A acceptat, iar copilul din mine a ţopăit  de fericire.) Timpul trece târâş, m-aş întoarce la hotel, dar nu-mi dă ghes  inima. Păi, când se va mai întâmpla să ajung la o astfel  de gală ? Rezist anevoie,  iar pe la nămiaz ne îndreptăm  către “Da Luz”. Prin  2000 m-am  aflat pe  stadionul de odinioară  al luminii, salutând golul norocos al   dinamovistului Năstase, pe o ploaie  enervantă şi sâcâitoare. Noua arenă  e modernă, cea veche era monumentală, romantică, purta încă în memorie  driblingurile lui Eusebio, parfumul de epocă. Apropo, mozambicanul are  o statuie de bronz în faţa tribunei a doua. I-au aşezat o coroană cu diamante pe fruntea eternă şi l-au acoperit cu fanioane şi fulare întru postumitatea eternă. Din păcate, ăia de la UEFA   nu i-a dedicat nici măcar un minut,  o imagine măcar pe ecranele imense. Funcţionarii de la Nyon sunt obsedaţi  de cifre, de profituri, iar nu de sentimente, de istoria jocului. Organizatorii  sunt insensibili  şi la cultura băştinaşilor,  şi,  în  locul  lui “Noi suntem spanioli !” Alfredo Marceneiro, cu ale  sale  Bairros de  Lisboa  sau  Ser fadista,   ascult  nu  ştiu ce  lălăieli de  aiurea. Birocraţia lui Platini calculează în arginţi evenimentul, nu în emoţii. Observ că realiştii sunt mai vii în peluză, domină sonor atmosfera, animaţi  de un Nacho sclipitor şi dezlănţuit. Animatorul  ăsta e un fel de  Cristiano, nu vă mint, într-atât e de talentat ! Celălalt, din peluza adversă, este timorat, ca fiece debutant. Arbitrul fluieră deschiderea balului. Diego Costa cedează repede şi se retrage trist  din scenă.Vraciul sârb şi placenta de iapă n-au săvârşit miracolul visat. Un gol împiedicat  (ce baftă pe  uruguayanul Godin !)  şi multă plictiseală. Ritm lent, construcţie greoaie, spectacol ioc. Casc lung şi deplâng lipsa de fantezie a antrenorilor. Khedira este cel mai slab de pe teren, s-a pitit între fundaşi  şi se fereşte de minge.  Modric aleargă peste tot,  dar stă prea jos şi, deodată, Real are o juma de formaţie  în spate, departe  de atacanţi.  În avanposturi, Bale al meu, crispat şi neinspirat,  ratează  din poziţii ideale, semn că nu e obişnuit  cu mizele mari. Firesc, fiindcă Walles şi Tottenham sunt team-uri nesemnificative, mărunte.  Benzema se plimbă de colo-colo, apatic şi inutil, iar Ronaldo cerşeşte îngăduinţa olandezului de la centru la atingerile mai bărbăteşti. Vedeta înecată în gel gesticulează teatral, ca un  adolescent îmbufnat, la atât i se rezumă prestaţia de azi. Gabi - un Bourceanu mai elevat fotbalistic – controlează cu autoritate jocul, secondat de  Thiago. “Să intre Isco, să lege liniile !”  zbier  înspre italianul de pe banca Realului.  Ancelotti  nu mă aude şi  începe repriza  secundă  tot cu neamţul tunisian. Se dezmeticeşte prin minutul  60 şi  îi introduce pe Isco  şi pe Marcelo, mutare inteligentă. Dintr-odată, partida se schimbă,  capătă nerv, dinamism. Îmi fuge somnul, cu fiecare şarjă  pe partea stângă a regaliştilor. Vărgaţii respiră anevoie, Villa  se zbate neputincios, uitat singur între aprigii Varane şi Ramos. Di Maria produce panică mereu, dar s-a sufocat, nu mai are oxigen şi greşeşte pasele simple. S-au încheiat cele 90 de minute, croatul se îndreaptă spre colţ, să  execute un corner. Ultimul. “Acum egalează” îi şoptesc   prietenului  meu din Bistreţ  şi  vecinului din dreapta. Vor fi prelungiri, presimţisem ieri şi îl anunţasem pe  Radu Paraschivescu, susţinător  al echipei blanco.  Ramos marchează, el e alesul sorţii la final de sezon, Atletico se prăbuşeşte, apar crampele musculare. Galezul înscrie golul doi şi atleţii se reped la pomană. De unde a găsit argentinianul puterea de a  sprinta şi de a şuta, că abia îşi trăgea picioarele ? Godin  şi alţi patru coechipieri  rămân după atac în preajma lui Casillas, să-i ţină  de urât. Parcă am fi în curtea şcolii, totul sau nimic. S-a trezit şi CR7 (GTE2, în  uralele sacadate ale galeriei), se izmeneşte lângă tuşă pe o bicicletă de prisos. Simeone îşi pierde  cumpătul, dă buzna pe gazon şi se  repede  asupra  fundaşului francez.  Gata,  finala  s-a  isprăvit.  Marcelo, Gran Tren Espagña rezerva decisivă, se zbânţuie ca un pici, este cel mai euforic. La staţia de amplificare răsună cântecul Hala Madrid, din fonotecă. “Olé, Real Madrid, olé !” se scandează în noapte. O noapte în care  pantofii lui Ancelotti strălucesc orbitor.  Părăsim   stadionul,  fiesta  s-a  terminat, unii plâng, alţii râd, ca şi în viaţa de fiecare zi. Ne bulucim degeaba la taxi, autorităţile locale s-au dus la culcare, fără să le pese de noi. Într-un târziu, să fie ora 2, nimerim o maşină şi ne înapoiem la Estoril, epuizaţi  şi surescitaţi. Portugalia, să nu uităm asta !, este marginea  Europei şi aşa îmi explic mărginirea localnicilor, o anumită lentoare în gesturi şi nu numai. Adorm cu opinteli, chiar am fost pe stadion  ? apuc să mă întreb înainte ca Moş Ene să se dea huţa-huţa pe genele mele.