Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Așadar, cui folosește erodarea încrederii? Haideți să ne uităm în istorie la ce se poate ajunge.
Unul dintre cele mai cunoscute exemple de persecuție a bancherilor constituie, după cum am mai arătat, momentul distrugerii ordinului Cavalerilor Templieri de către regele Filip cel Frumos al Franței. Având datorii, râvnind la averile acumulate de templieri, regele a desființat şi interzis ordinul, i-a executat pe liderii săi şi i-a prigonit pe cavaleri, una dintre principalele acuzații care li s-a adus fiind tocmai aceea de cămătărie.
Da, de multe ori în istorie, aversiunea faţă de bancheri şi de activitatea bancară s-a asociat strâns cu antisemitismul. Acest lucru se leagă direct de interdicția canonică a perceperii de dobânzii din perioada medievală. Întrucât nu erau creștini, iar religia nu le interzicea, mulţi dintre bancheri erau evrei, transmițându-şi businessul în familie, prin moștenire, din generație în generație.
Antisemitismul se asociază până la confuzie cu aversiunea faţă de activitatea bancară în „Neguțătorul din Veneția” a lui William Shakespeare. În piesa de teatru este condamnată aproape explicit activitatea de acordare a împrumuturilor cu dobândă, negustorul evreu Shylock fiind prezentat ca având resentimente faţă de bogatul nobil Bassanio, care, din vanitate, dă împrumuturi fără dobândă şi, astfel, îl forțează pe Shylock să perceapă dobânzi mici.
Asocierea cu aversiunea față de bancheri este prezentă în toate marile izbucniri antisemite, inclusiv în actele regimului nazist din Germania. Pentru Hitler și mulți adepți ai săi, bancherii evrei se făceau vinovați, printre altele, de semnarea armistițiului din 1918 și de întemeierea Republicii de la Weimar, prin „lăcomia” cu care au urmărit restituirea creditelor acordate statului german.
Citește pe Antena3.ro
Dacă ar fi să rezumăm motivațiile aversiunii istorice față de bancheri, cea mai importantă ar fi ideea potrivit căreia bancherul este proprietarul importantelor resurse financiare pe care le administrează.
Fals: dincolo de capitalul propriu al acționarilor, o bancă acordă împrumuturi în primul rând din depozitele constituite de clienții săi, având datoria de a le restitui acestora întocmai și la timp fondurile depozitate, plus dobânda convenită prin contract.
Bancherul este privit ca o persoană bogată și avară, care dispune de extrem de mulți bani, dar refuză să-i pună la dispoziția celor aflați în nevoie la costuri minime sau zero.
Încă o dată fals: o bancă are obligații în primul rând față de clienții cu depozite și, în consecință, nu poate risca să ajungă în imposibilitatea de a le restitui acestora banii practicând dobânzi prea mici, necorelate cu riscurile asumate.
Ca să rezum, bancherii au fost cei mai la îndemână ţapi ispăşitori de-a lungul istoriei. Regele Filip al Franţei i-a executat pe templieri după ce s-a împrumutat de la ei. Şi asta a rămas o tradiţie se pare, pentru că la fel a păţit şi liderul unui stat arab din Africa în zilele noastre.
Întrebarea este însă ce s-ar întâmpla dacă de mâine s-ar desfiinţa toate băncile, fiindcă e un păcat să pui preţ pe timp? Statul şi-ar satisface necesităţile de finanţare doar pe baza fiscalităţii. Ceea ce ar distruge business-ul şi locurile de muncă. Sau angajaţii care ar rămâne fără bani cu două-trei zile înainte de leafă ar fi constrânşi să vândă din casă, în loc să apeleze la overdraft.
Din câte se observă, băncile atenuează mişcările dure împotriva mediului de afaceri şi induc stabilitate la nivelul individului. Îi oferă statului un răgaz să-şi pună la punct problemele structurale, ca să renunţe apoi să mai majoreze taxele. Cu alte cuvinte, sistemul bancar câştigă timp, care poate fi folosit pentru corectarea greşelilor celor ce administrează economia.
Dar, când cineva îţi acordă însă o amânare, ţi-o dă ca să remediezi nişte erori, nu să faci altele, cum ne-am obişnuit să se întâmple în România.
