Floare de câmp

Ultima oară am văzut-o înainte de Crăciun. Stătea pe un scaun în mijlocul curții, ca și cum ar fi stat în mijlocul lumii, cu ochii pe tot ce se-ntâmpla în jur. Îi mai rămăsese doar puterea de a privi, din multele puteri pe care le avusese până nu demult, între care cea de a scoate zilnic din cuptor o pâine la fel de rotundă și de fierbinte ca soarele de pe cer. La lumina pâinii frământate chiar de mâinile ei și-a crescut copiii și nepoții, pentru ca tot la lumina ei să-și înmormânteze cei mai frumoși anii ai vieții, odată cu primul fiu, apoi să-și înmormânteze soțul, din ziua aceea începând să moară ea însăși, puțin câte puțin.

Prima oară am văzut-o în urmă cu un sfert de veac. Era pe atunci doar o femeie în floarea vârstei pe care o chema Floarea, netrecându-mi nicio clipă prin minte că urma să-i așez chipul pe aceeași policioară a sufletului alături de mama. Tot ce știu e că a început să mi se pară că mă aflu acasă atunci când ajungeam la Sântana. În ciuda distanței de aproape 600 de kilometri față de locul nașterii mele,m-am pomenit ajungând tot mai des acolo. Am crezut că e din cauza câmpului mult din împrejurimi ori a lanurilor de grâu și porumb ce dădeau buzna, la fel ca în Teleormanul natal, în curțile oamenilor. Într-un miez de vară, sau poate de pâine, nu mai țin foarte bine minte, Nelu Gherman, celălalt fiu al mamei Floare, mi-a arătat o fotografie veche pe un perete. Am înlemnit de uimire. Erau leit bunicii mei din Câmpia Burnasului. El zicea că ai lui, adică părinții maică-sii, Floarea, dintr-un sat din partea de vest a țării, aproape de granița cu Ungaria. Nu ne-a trebuit prea mult pentru a ne da seama că avem amândoi dreptate. Erau și bunicii lui, și ai mei bătrânii din fotografie.

N-o mai aveam pe mama care mă născuse. Exista însă mama Floare. Leit mâinile mamei, mâinile ei! Ca să nu mai vorbesc de obiceiul de a strânge cu aceeași bucurie pâinea cald la piept, ca pe un copil al tuturor mamelor lumii. Avea gustul sufletului lor pâinea. La dorul de mama s-a adăugat un dor nou, aproape la fel de mare, pentru că Floarea Gherman din Sântana de Arad s-a despărțit, la mijlocul săptămânii trecute, de ultima putere a ei, cea de a ține cu lumina ochilor proprii lumina soarelui pe cer și cerul boltit peste lume. A apucat să-și vadă primul strănepot. Precum și pâinea din grâul cel nou. După care, a pornit, destul de senină și de tăcută, spre depărtările neștiute ale pământului. Nu-mi închipuiam că te poate răscoli până la lacrimi imaginea unui scaun rămas singur într-o curte. Somn ușor, sărmană Floare de câmp!