Flori de zăpadă

- Azi, soarele s-a sculat dintr-un culcuş de zăpadă afânată. O pată de gălbinare pe albul nedezvirginat al câmpiei învăluite în aburul dimineţii. Pata s-a lăţit şi s-a transformat într-un rotocol mieriu mai apoi. Un fel de ceapă pălită, cu foile răsfirate de gerul străveziu. S-a înălţat anevoie, tras parcă înapoi de braţele troienite ale gheişelor de promoroacă. A dârdâit în orizontul nins până ce s-a întremat, şi acum zâmbeşte ştirb în secvenţa polară. Se scutură de placenta zorilor şi-şi linge rotunjimea de foc domolit de ger.

- O lume de alb dens şi compact, strălucitor. Pământul e alb, albi sunt şi copacii, şi tufele de buruieni, şi casele înţărcuite cu zăplazuri, totul e înmuiat în varul iernii năprasnice. Chiar şi fumul scuipat spre cer de hornurile caselor tuberculoase e alburiu. Iar albul ăsta necuprins s-a prelins şi-n văzduh, traversat de anemice firişoare albăstrii. E atâta fragilitate împrejur, încât mă cutremură gândul că o singură atingere poate să prefacă în cristale lumea de omăt. E de ajuns să sufli peste dantela de afară ca s-o nărui pe dată. O simplă mângâiere o va strivi pe veci... Câtă frivolitate în decorul casant!

- Un cârd de potârnichi zgribulite şi-a adâncit din nămeţi cuib şi picotează visând câmpuri înverzite. În pustietatea colilie, micile făpturi par izbăvitoare puncte la capătul unei fraze ce nu se mai termină.

- Calea ferată dă ocol satului, chiar pe coama colnicului golaş. Prin geamul vagonului, gospodăriile aduc cu nişte cutii de carton netrebuincioase, aranjate de o mână tremurândă şi indiferentă la rigorile geometrice. Sunt puse alandala pe parcelele îngrădite numai în faţă, înspre drumul principal. Dincolo, în fundul oboarelor, e o vraişte greu de descris între bulumacii strâmbi. În localitatea ochită de sus, din goana trenului, nu se zăreşte ţipenie de om. E pustiu acolo, în găvanul câmpiei degerate. Viaţa a părăsit deocamdată vatra ce altădată vuia de glasurile ţăranilor prăşitori de românism trunchios. Cimitire cu muribunzi neîngropaţi, astea sunt satele neaoşe în epoca dezromânizării  sinucigaşe.

- Pomii sunt încărcaţi de flori. Flori de chiciură, mărunte şi dalbe. Ciorchini prinşi de crengile îndoliate după vara prăpădită în cleştele de brumă al toamnei. Spre deosebire de pomi, care înfloresc şi primăvara şi iarna, oamenii înfloresc doar o dată: când iubesc. În rest, visează să le crească ramuri şi să ajungă... pomi.

- Fulgii de nea cred că sunt sufletele morţilor. Păi, sufletele nu sunt albe şi nu se duc în cer? Uneori, răposaţilor li se face atât de dor de viaţa de odinioară, încât se-ntorc pe pământ. Să vadă ce mai e pe aici, să simtă iarăşi mirosul de carne vie, să se lămurească despre rudele şi prietenii încă trăitori, să le verifice efemeritatea. Nerăbdarea îi îmboldeşte, adesea, să se grăbească în dezordine, să cadă împrăştiat, într-un dans mut. Într-o "albă fluturare", vorba lui Cezar Petrescu. Când sunt împăcaţi cu soarta hărăzită, morţii îşi trimit duhurile încoace agale, în plutiri domoale şi ample. Nu arar se întâmplă ca sufletele lor să rămână o vreme cu noi, îndemnându-ne la inocenţă şi meditaţie. Din nefericire, păcătoşi cum suntem şi ignoranţi, le maculăm într-atât puritatea că devin repede mormane de negreală. Şi de durere, se topesc şi pleacă, nu se ştie unde...