Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Marile dureri ale economiei romăneşti, din anii de după primul război mondial, surprinse de profesorul Madgearu, cu deosebire inflaţia de personal, productivitatea aflată la nivelul cel mai de jos, un randament scăzut al maşinilor, calitatea slabă a produselor, erau actuale şi in decembrie 1989.
Ani buni, după 1991, Romănia a avut acorduri speciale cu Fondul Monetar Internaţional. Ce doream noi? Imprumuturi in valută şi undă verde pe pieţele de capital. Le-am primit. In plus, am beneficiat şi de o supraveghere riguroasă. Tocmai această supraveghere merită astăzi s-o inlocuim cu o autosupraveghere la fel de riguroasă.
Desigur, FMI ne-a dat şi soluţii. Bunăoară, plecănd de la faptul că, pe piaţa internă, au inceput să fie mai mulţi bani decăt produse fabricate in ţară, ne-a recomandat politici combinate: monetare, fiscale şi salariale. Toate trei ţintind intr-o singură direcţie: să adune de pe piaţă surplusul de bani pănă la echilibrarea cererii de consum cu oferta. Inclusiv printr-o politică "strănsă" a căştigurilor din muncă. Scopul: scăderea puterii de cumpărare.
Nu erau insă noutăţi pentru noi. O carte importantă, publicată in 1935, deschidea tocmai un astfel de cămp de analiză. Am in vedere "Drumul echilibrului financiar", de Virgil Madgearu. Cititorul de astăzi al cărţii va observa că marile dureri ale economiei romăneşti, din anii de după primul război mondial, surprinse de profesorul Madgearu, cu deosebire inflaţia de personal, productivitatea aflată la nivelul cel mai de jos, un randament scăzut al maşinilor, calitatea slabă a produselor, erau actuale şi in decembrie 1989, după căteva decenii de "prefaceri socialiste", sunt actuale şi acum, in Uniunea Europeană. Şi va mai observa, poate cu mirare, că Profesorul, in 1935, vedea o singură cale bună:Â creşterea imediată a veniturilor populaţiei, indeosebi a celei rurale, care să determine sporirea rapidă a puterii de cumpărare.
Madgearu nu era un neştiutor in materie de legităţi economice. Şi nici n-a găndit vreodată că voluntarismul in economie nu se răzbună cumplit. In toate imprejurările. Aşa că, atunci cănd a scris, negru pe alb, că vede pentru Romănia "o singură cale bună: creşterea imediată a veniturilor populaţiei, indeosebi a celei rurale" nu a cutezat nici o clipă să creadă că un astfel de pas ar putea să fie făcut, pur şi simplu, prin pomparea de bani şi prin umflarea veniturilor fără nici o legătură cu productivitatea şi cu eficienţa muncii.
Madgearu privea departe. Vedea cu deosebire un echilibru cerere - ofertă. Dar nu prin restrăngerea banilor la nivelul muncii. Dimpotrivă, miza pe inmulţirea banilor şi sporirea rapidă a puterii de cumpărare. Bani acoperiţi cu muncă eficientă, cu muncă performantă.
Totuşi, FMI-ul venea şi cu noutăţi. Fiindcă desprinsese concluzii inedite in focul unei crize duble: a unor ţări şi a unui sistem. Sistemul financiar mondial. In 1997 şi 1998. O criză de mare amploare, propagată pe trei trepte: 1) o criză macroeconomică clasică; 2) o criză a structurilor bancare; 3) o criză a gestiunii dezvoltării. După evenimentele din Asia de Sud-Est, intr-un interviu acordat ziarului Le Monde, directorul general de atunci al FMI, Michel Camdessus, remarca: "In fiecare din ţările noastre, noi avem in funcţiune adesea instituţii de o sută de ani, care permit funcţionarea pieţelor financiare; dar la nivel mondial s-a lăsat dezvoltarea pieţelor de capital in anarhie completă. Intrăm in secolul al XXI-lea, cel al lui Bill Gates şi George Soros, cu o piaţă administrată ca pe vremea lui Balzac. Este urgent să repunem ceasurile la ora actuală". Potrivit lui Camdessus, s-a produs un şoc intre modelele de dezvoltare invechite şi disciplinele proprii globa-lizării economice. Şi preciza: "Fiecare ţară trebuie să vizeze excelenţa in practica sa macroeconomică. Dreptul de a greşi nu există. (...) Un ministru de Finanţe din Thailanda care face prostii strică in mod automat sistemul financiar mondial". Â
Iată, in mare, ce voia FMI! In schimbul culoarului verde, ce ne deschidea pieţele internaţionale, şi al unui semnal incurajator pentru investitorii străini, ne cerea să asigurăm, la noi acasă, o bună funcţionare a economiei. Prin urmare, ne cerea să fim performanţi, să asigurăm stabilitate internă, politică şi economică, să devenim competitivi, pentru a putea fi luaţi in calcul in sistemul economiei globale. In exprimările publice, adeseori un lucru nu era limpede: acela că Romănia nu făcea un program cu FMI, aşa cum i se spunea de prea multe ori populaţiei, ci incheia acorduri cu FMI. Programul era insă al nostru, el exprima nevoile noastre, puterile noastre, dorinţa noastră de a ieşi din mlaştina in care ne zbăteam de atăta amar de vreme.
Desigur, intre priorităţile programului, o primă urgenţă o constituia dosarul valutar. Un dosar cu multe probleme, intre care deprecierea nervoasă a leului, nevoile de acoperire a deficitului extern, importurile ce devansaseră dramatic exporturile. Redresarea balanţei de plăţi externe era examenul cel mai dur. Incheierea de către FMI a Acordului stand-by cu Romănia conducea la noi acumulări valutare. Se avea in vedere, mai cu seamă, creşterea rezervei de monede liber-convertibile. Dar Romănia avea nevoie de un surplus valutar ce nu putea fi acoperit de imprumutul de la FMI. Acordul cu Fondul Monetar Internaţional asigura insă accesul Romăniei la alte numeroase surse de capital.
Desigur, FMI ne-a dat şi soluţii. Bunăoară, plecănd de la faptul că, pe piaţa internă, au inceput să fie mai mulţi bani decăt produse fabricate in ţară, ne-a recomandat politici combinate: monetare, fiscale şi salariale. Toate trei ţintind intr-o singură direcţie: să adune de pe piaţă surplusul de bani pănă la echilibrarea cererii de consum cu oferta. Inclusiv printr-o politică "strănsă" a căştigurilor din muncă. Scopul: scăderea puterii de cumpărare.
Nu erau insă noutăţi pentru noi. O carte importantă, publicată in 1935, deschidea tocmai un astfel de cămp de analiză. Am in vedere "Drumul echilibrului financiar", de Virgil Madgearu. Cititorul de astăzi al cărţii va observa că marile dureri ale economiei romăneşti, din anii de după primul război mondial, surprinse de profesorul Madgearu, cu deosebire inflaţia de personal, productivitatea aflată la nivelul cel mai de jos, un randament scăzut al maşinilor, calitatea slabă a produselor, erau actuale şi in decembrie 1989, după căteva decenii de "prefaceri socialiste", sunt actuale şi acum, in Uniunea Europeană. Şi va mai observa, poate cu mirare, că Profesorul, in 1935, vedea o singură cale bună:Â creşterea imediată a veniturilor populaţiei, indeosebi a celei rurale, care să determine sporirea rapidă a puterii de cumpărare.
Madgearu nu era un neştiutor in materie de legităţi economice. Şi nici n-a găndit vreodată că voluntarismul in economie nu se răzbună cumplit. In toate imprejurările. Aşa că, atunci cănd a scris, negru pe alb, că vede pentru Romănia "o singură cale bună: creşterea imediată a veniturilor populaţiei, indeosebi a celei rurale" nu a cutezat nici o clipă să creadă că un astfel de pas ar putea să fie făcut, pur şi simplu, prin pomparea de bani şi prin umflarea veniturilor fără nici o legătură cu productivitatea şi cu eficienţa muncii.
Madgearu privea departe. Vedea cu deosebire un echilibru cerere - ofertă. Dar nu prin restrăngerea banilor la nivelul muncii. Dimpotrivă, miza pe inmulţirea banilor şi sporirea rapidă a puterii de cumpărare. Bani acoperiţi cu muncă eficientă, cu muncă performantă.
Totuşi, FMI-ul venea şi cu noutăţi. Fiindcă desprinsese concluzii inedite in focul unei crize duble: a unor ţări şi a unui sistem. Sistemul financiar mondial. In 1997 şi 1998. O criză de mare amploare, propagată pe trei trepte: 1) o criză macroeconomică clasică; 2) o criză a structurilor bancare; 3) o criză a gestiunii dezvoltării. După evenimentele din Asia de Sud-Est, intr-un interviu acordat ziarului Le Monde, directorul general de atunci al FMI, Michel Camdessus, remarca: "In fiecare din ţările noastre, noi avem in funcţiune adesea instituţii de o sută de ani, care permit funcţionarea pieţelor financiare; dar la nivel mondial s-a lăsat dezvoltarea pieţelor de capital in anarhie completă. Intrăm in secolul al XXI-lea, cel al lui Bill Gates şi George Soros, cu o piaţă administrată ca pe vremea lui Balzac. Este urgent să repunem ceasurile la ora actuală". Potrivit lui Camdessus, s-a produs un şoc intre modelele de dezvoltare invechite şi disciplinele proprii globa-lizării economice. Şi preciza: "Fiecare ţară trebuie să vizeze excelenţa in practica sa macroeconomică. Dreptul de a greşi nu există. (...) Un ministru de Finanţe din Thailanda care face prostii strică in mod automat sistemul financiar mondial". Â
Iată, in mare, ce voia FMI! In schimbul culoarului verde, ce ne deschidea pieţele internaţionale, şi al unui semnal incurajator pentru investitorii străini, ne cerea să asigurăm, la noi acasă, o bună funcţionare a economiei. Prin urmare, ne cerea să fim performanţi, să asigurăm stabilitate internă, politică şi economică, să devenim competitivi, pentru a putea fi luaţi in calcul in sistemul economiei globale. In exprimările publice, adeseori un lucru nu era limpede: acela că Romănia nu făcea un program cu FMI, aşa cum i se spunea de prea multe ori populaţiei, ci incheia acorduri cu FMI. Programul era insă al nostru, el exprima nevoile noastre, puterile noastre, dorinţa noastră de a ieşi din mlaştina in care ne zbăteam de atăta amar de vreme.
Desigur, intre priorităţile programului, o primă urgenţă o constituia dosarul valutar. Un dosar cu multe probleme, intre care deprecierea nervoasă a leului, nevoile de acoperire a deficitului extern, importurile ce devansaseră dramatic exporturile. Redresarea balanţei de plăţi externe era examenul cel mai dur. Incheierea de către FMI a Acordului stand-by cu Romănia conducea la noi acumulări valutare. Se avea in vedere, mai cu seamă, creşterea rezervei de monede liber-convertibile. Dar Romănia avea nevoie de un surplus valutar ce nu putea fi acoperit de imprumutul de la FMI. Acordul cu Fondul Monetar Internaţional asigura insă accesul Romăniei la alte numeroase surse de capital.
Citește pe Antena3.ro
