Folclor nuclear

Abia împlinisem vârs­ta de 5 ani când am auzit pentru prima oară cele două cuvinte care aveau să mă înfricoşeze de multe ori, bomba ato­mi­c­ă. Le-am mai au­zit, rostite în şoaptă, în timpul blo­cadei Berlinului, în '48 şi '49, iar mai apoi în timpul crizei rachetelor din Cu­ba, în 1962, spre sfâr­şi­tul anilor de studii pe­tre­cuţi la Cluj. Din ferici­re, teribila ame­nin­ţare a ar­mamentului nu­clear nu s-a adeverit niciodată, cel puţin până acum. Ex­ploziile, cu ex­cep­ţia tragi­că a celor de la Hiroshima şi Nagasaki, au fost doar experimentale şi de prin 1963 cele mai multe au avut loc în subteran.

Dar în domeniul fic­ţiunii, aceste arme există de mult. Ele şi-au făcut apariţia în 1914, într-un roman al lui H.G. Wells, "Lumea eliberată". Robert Heinlein prezintă în 1940 riscurile precipitaţiilor radioactive, în "Soluţie nereuşită", iar Cleve Cartmill devine celebru nu ca autor de SF, ci ca suspect cercetat de FBI pentru povestirea "La termen", considerată pentru o vreme drept o încercare de a deconspira marele secret al proiectului Manhattan. Au urmat romane pe tema unui holocaust nuclear, printre care "Pe plajă" (1957, filmul în 1959) şi comedia amară "Dr. Strangelove, sau cum am învăţat să nu-mi mai fac griji şi să iubesc bomba".

Nu mai puţin de şase dintre filmele cu James Bond, bazate mai mult sau mai puţin pe textele lui Ian Fleming, se referă la bombe atomice, din fericire, neexplodate. Mai aproape de ziua de azi, Tom Clancy, stăpânul unei fabrici de romane de tipul techno-thriller, vorbeşte de explozii nucleare în Denver şi Baltimore, iar Indiana Jones supravieţuieşte unei astfel de explozii ascunzându-se într-un frigider, în "Regatul craniilor de cristal". Merită pomenit şi Dale Brown, mare amator de descrieri ale efectelor armamentului nuclear.

Să nu-l uităm pe Richard Farina, erou al contraculturii anilor '60 din secolul trecut, autorul unei singure cărţi, "Am fost jos atâta amar de vreme, că mi se pare sus!", în care personajul principal asista de la distanţă la o explozie experimentală. Privind în zorii zilei de pe acoperişul unui hotel din Las Vegas ciuperca de foc care se înălţa pe cerul deşertului, el remarcă: "Trebuie să coste o avere...".

Au existat totuşi oameni care şi-au riscat sănătatea şi chiar viaţa capturând pe peliculă străfulgerările orbitoare, globurile de foc şi ciupercile radioactive. Unul dintre ei povesteşte că prima undă de şoc l-a aruncat într-un şanţ, cu aparatul de filmat cu tot. S-a ridicat, dar a fost aruncat din nou în ace­laşi şanţ. Spre deosebire de savanţii care au de­ve­nit celebri fiindcă au lu­crat la producţia de bom­be în timpul războiului re­ce, operatorii care le-au filmat au constituit un grup absolut secret. Ei au realizat nu mai puţin de 6.500 de materiale filmate, rămase secrete până nu demult.
Robert S. Norris, un is­toric al erei atomice, a pre­zentat două filme, "Nu­mărătoare inversă" şi "Echilibrul nuclear", care folosesc imagini de arhivă. Nu au mai rămas în viaţă decât câţiva dintre operatorii care au filmat exploziile din Nevada sau din Pacific. Unul dintre supravieţuitori, George Yoshitake, în vârstă de 82 de ani, spu­ne că mulţi dintre colegii săi au murit de cancer, provocat pro­babil de expunerea la radiaţii. Tot el îşi aminteşte de studioul în care erau prelucrate şi montate filmele, o clădire din Hollywood înconjurată cu sârmă ghimpată electrificată.

În cartea sa, "Cum să fotografiezi o bombă atomică", sunt pomenite cele peste 200 de teste efectuate în atmosferă între 1946 şi 1962. Acestea au fost filmate utilizând lentile şi aparate de filmat speciale, unele preluate de cinematografia convenţională. Yoshitake ne vorbeşte despre porcii expuşi la radiaţii, fiindcă pielea lor seamănă foarte bine cu cea umană, de prima bombă cu hidrogen, filmată de la 30 de kilometri distanţă, de un atol, "un colţ de paradis", şters de pe faţa oceanului de acea explozie.

Filmele, care au suferit efectele timpului, sunt refăcute fotogramă cu fotogramă, şi încep să fie cunoscute de un public mult mai larg decât cel căruia îi erau destinate iniţial. Yoshitake şi unul dintre colegii săi, Robert Kuran, susţin că e bine să ştim de ce grozăvii sunt capabili oamenii.

Există o revistă, Buletinul savanţilor atomişti, care are întotdeauna pe copertă un ceas. Cu cât e mai aproape de ora 12:00 noaptea, cu atât mai mare este riscul de conflict nuclear. Pe vremea crizei rachetelor din Cuba arăta 12 fără 2 minute. Apoi a revenit la cifre ceva mai puţin ameninţătoare. Dar săptămâna asta, ceasul este la 6 minute de miezul nopţii.